joi, 15 decembrie 2016


Șase ani, de-atunci

   Eram la masă, la Mc Donalds, și mâncai cartofii prăjiți, cu pumnul. Era prima noastră întâlnire.  Ți-ai fixat ghetele pe un capac de canalizare și nu te-ai mișcat din loc, până nu m-ai văzut venind. Aveam o rochiță scurtă, cizmele lungi peste genunchi și poșetă, de firmă, pe mâna stânga, ca să te impresionez. Te însoțeam la medic, ca să îți scoți o aluniță, apoi, până la sfârșitul zilei, ți-am înlocuit bandajul. La plecare, de cealaltă parte a drumului, refuzai să te urci în mașină, de teamă că nu o să mă mai vezi niciodată. La a doua întâlnire, am dormit împreună. Dormit. Mi se formase un chist și mă aștepta un tratament lung și costisitor. Nu ai plecat. Ai rămas lângă mine și te-ai asigurat că urmez tratamentul. Zilele au trecut, nopțile și ele. Doi ani mai târziu, într-una dintre grădinițele din Paris, emoționat, mi-ai cerut să-ți fiu soție. Ne-am mutat împreună și pentru că era prea devreme pentru un bebe, l-am ales pe Ray să ne țină de urât, și de cald. Curând, mărim familia cu încă un membru. Șase ani, de-atunci...

marți, 29 noiembrie 2016

Crăciunul

    Porțiunea mea preferată din an. De astăzi am pus colindele pe fundal. Bebe cere portocale. Mai lipsește zăpada și omul ei rotund. Să fim mai buni, mă gândesc. Să fim mai răbdători, îmi doresc. Și să iubim mai mult. Să iubim de tot timpul. Să dăruim, fără să cerem. Să iertăm. Să iertăm sincer. Să fim mai blânzi, din ochi, din inimă și din mâini. Decât să lovim, mai bine să mângâiem. Să spunem o vorbă bună. Să îngropăm adânc tot ce-i rău și să lăsăm bunătatea să iasă la lumină. Soarele mai vine de-abia la primăvară. Să zâmbim oricum, fie că plouă sau e urât afară. Să fim oameni, până la ultima stație. Și când ne dăm jos, să nu uităm să întindem o mână unui copil, unui bătrân, unui om bolnav.

Octombrie era despre noi

...doi, anul trecut. Despre noi trei, anul acesta. Mi-am dorit familie, și apoi carieră. Dumnezeu le-a așezat invers. Ceva lipsea, până de curând, când am plâns, de teamă să nu-mi ia cineva plânsul de fericire. Acum aștept, un el sau o ea. Nouă luni în care va trebui să învăț să fiu mamă, nouă luni în care sper să se inventeze manualul unui tată. Să ne ierți, dacă nu vom fi perfecți. Să nu te superi, dacă laptele din biberon va avea gust ciudat sau dacă supa va avea prea mult morcov. Să nu ne cerți, dacă vom fi stângaci și să nu plângi, dacă nu vom face lucrurile corect. Suntem începători. Așa cum tu vei fi la început de drum, așa vom fi și noi, doar că de dimensiuni mai mari.

duminică, 13 noiembrie 2016

   Toamna, copacii își dau jos frunzele, iar primăvara își pun unele noi. Oamenii, dacă ar avea frunze, ar scoate toamna din calendar, doar să nu schimbe nimic la ei. Oamenii nu au răbdare, copacii, da. Așteaptă cuminți zile cu sutele, ca să îmbrace frunze noi. Oamenii își pun obiceiuri vechi, pe sub tricou dimineața și gânduri negre, pe sub pălărie, seara. Omul ar tăia orice copac, fără remușcare. N-am văzut niciun copac care să taie vreun om. Mult timp, am crezut că omul este una cu copacul. Nici vorbă, copacul este superior omului. 

joi, 10 noiembrie 2016

  Să ajut un copil, un bătrân sau un orice, în fiecare zi, asta mi-am propus. Astăzi, donez păr pentru copiii bolnavi de cancer. Mâine, găsesc eu ceva cu care să bifez ziua.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

   După o zi petrecută printre adulți, contrariată că niciunul nu mulțumește, după ce primește ajutor, de pe peronul Gării de Nord, o fetiță mi-a mulțumit, după ce am împărțit cu ea un covrig cu semințe.

joi, 20 octombrie 2016

  Dragoste este atunci când:

  El: îmi faci și mie pe spate?
  Ea: mi-e somn
  El: mersi
  Ea: te iubesc

luni, 17 octombrie 2016

Fii bun

      Este mai sănătos așa. Sunt prea mulți oameni răi în jur, atât de mulți că nici nu cred că mai este loc. Fii bun și ține-te bine. Răutatea o să te lovească din toate părțile. Ține-ți capul drept..și mersul demn. 

Te iubesc, acum

  La patru ani de căsnicie. Te iubesc, acum, mai responsabil decât o făceam la început. Te iubesc, acum, pentru răbdarea pe care o ai cu mine. Te iubesc, acum, pentru liniștea dintre noi și pentru gălăgia care vine doar de la porții bune de râs și de la foșnet de dulciuri. Te iubesc, acum, pentru că altceva nu pot să te. Te iubesc, acum, pur și simplu. 

sâmbătă, 24 septembrie 2016

    Oamenii ăștia care se umflă precum cocoșii, insistând că ei sunt cineva, au impresia că noi cei care nu suntem cineva, murim diferit? Diferența o va face culoarea patului de lemn, înainte să fim lăsați la doi metri sub pământ. Atât. 
    De fiecare dată, când mă rog, cer lucruri pentru cei de lângă mine, pentru că, ce îmi lipsește mie, Dumnezeu știe deja. Ce rost are să îi tot repet?
 

               
     Răbdarea se învață, nu te naști cu ea. Eu am luat-o de la cățelul din curte.
   În Siria, printre tone de moloz, voci disperate și nori de praf, o fetiță udă floarea de la ușa locuinței. Tablou din secolul terorii.

luni, 8 august 2016

   Tare aș vrea să ne mai oprim puțin din ceea ce facem și să ne gândim dacă e bine sau nu. Astăzi, la supermarket, un domn cu familia au pus stăpânire pe una dintre casele de marcat. El, sponsorul, stătea la un capăt, copiii trăgeau produsele din coș, iar femeia, la celălalt capăt, părea satisfăcută de casoletele mari de carne, dozele de bere și alte mizerii. Nu mi-ar fi intersectat ziua și nici viața, dacă nu ar fi avut volum ridicat la un schimb de replici cu o altă persoană. Aș fi vrut să pun totul pe pauză și să explice de ce trebuie să se comporte așa. Și de ce își otrăvește copiii cu lipsa lui de educație. Nu există vaccin care să-i ferească pe cei mici de mahalagism?

Răbdare, răbdare, răbdare

   Mă îndreptam spre catedrală, să cer câteva sfaturi de la unul dintre cei mai inteligenți oameni în viață, duhovnicul meu. Tot drumul m-am întrebat, cum aș putea să fac să-mi amplific răbdarea, în trafic, mai ales. Nu-mi diger bine gândul, că mă încadrez într-un sens giratoriu, blocat înspre ieșire de o doamnă. Îi fac un gest scurt, că nu-mi pot încheia manevra din cauza ei. Se înroșește la față și nedefinit de nervoasă,  îmi strigă pe geamul larg deschis că ea a intrat prima. Stimată doamnă, dacă vreodată veți ajunge pe pagina asta, deși nu cred, aș vrea să vă prezint succint, un fragment din codul rutier, cu privire la manevra dumneavoastră. Priviți: pătrunderea unui vehicul într-un sens giratoriu este interzisă, dacă prin aceasta se produce blocarea intersecției. Vestea bună este că eu am trecut testul răbdării, dumneata l-ai picat și pe cel al prostiei. 

Tu ești Mircea? Nu, frate!

    Toate luptele care s-au dus pentru omenire par a fi acum povești inventate. Domnitorii, cred că și ei, au fost niște personaje din cărțile cu benzi desenate. Nu știu ce mai caută la catedră profesorii de istorie. Vorbesc despre ce? Despre lupta dintre Samsung și Apple? Despre bătălia de supraviețuire a celor de la Nokia? Cine să mai creadă în Decebal sau în Ștefan cel Mare, dacă nu au cont de facebook și nici pe Instagram nu sunt populari? Aș vrea să văd cum mai arată un manual de istorie, dar mi-e teamă să nu apară John Snow pe prima pagină.





sâmbătă, 30 iulie 2016

  Să-ți amintești de Dumnezeu doar la necaz, este ca și cum El s-ar gândi la tine doar la ora prânzului.

miercuri, 27 iulie 2016





... sau apă rece de izvor, sirop de aloe vera și mango, mentă proaspătă și, niciodată zahăr, întotdeauna miere.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Absența unui tată vs prezența unui tată absent

   Îmi lipsește un tată. Unul dintre cei cu care poți să stai la povești, să dea sfaturi sau măcar un telefon pe săptămână. Unul care să povestească despre viață, cu tot ce are bun și rău în ea. Mi-am dorit un tată care să mă aștepte la poartă, atunci când ies de la examen, sau în stația de autobuz, când vin târziu de la școală. Un tată care să mă învețe să merg pe bicicletă, să înot și să cânt la vioară. Unul care să meargă pe același drum cu mine, iar dacă este drumul corect, să-mi dea drumul, să mă duc singură. Să mă vadă cum mă-mpiedic, cum cad și mă ridic. Doar să fie acolo...ca un tată.

vineri, 22 iulie 2016

  Nu mai am diacritice. Apple, sa te fugaresc!
   De aproape doi ani, tanjesc la un concediu. O plimbare pe strazile cochete din Bruxelles, o fuga la Paris sau o escapada in Amsterdam, nimic mai mult. Le tot pun pe lista, sa le revad, apoi pornesc televizorul si imi trece. Atentat in Bruxelles, teroare in Paris, aproape razboi in Turcia, impuscaturi in Munchen. Locurile care altadata starneau invidie au devenit locuri care starnesc compasiune. Din nefericire, oamenii nu se trezesc. Ba mai mult, de ceva timp, sunt in cautare de Pokemoni. Ce tragedie! Sa fie atata suferinta in jurul tau, iar tu sa ramai nepasator. Am crezut ca exista specii de animale si oameni. Tarziu am inteles ca exista animale...si specii de oameni.

   

joi, 21 iulie 2016

  Dacă nu faci ce-ți place, măcar să iți placă ce faci.

joi, 9 iunie 2016

Oameni mici, suflete mari

     Vreau să fiu mamă. Nu știu ce înseamnă să fii pregătită, dar sunt gata să învăț. Vreau să fiu mamă de fată sau de băiat, mi-e totuna. Vreau să cresc doi copii, și mai mult. Vreau să mă împiedic de jucării prin casă, fără să-mi pese că nu au avut chef să le strângă. Vreau să-mi învinețesc genunchii de la căzături, dacă asta îi va face să râdă fără oprire. Sunt gata să dau jos orice urmă de om mare, dacă asta îi va face fericiți. Sunt gata să mă transform în cel mai de temut partener de joacă, pentru că voi ști cum să pierd, pentru ca ei să câștige și voi ști cum să câștig, pentru ca ei să cunoască eșecul. Vreau să umplem bucătăria de făină și după ce ne-om opri din prăjituri eșuate, să comandăm o tavă cu tarte, de ciudă că nu ne-a ieșit aluatul. Vreau să fim prieteni, mai întâi de toate. Vreau să le dau atât de multă educație, pe cât de multe jucării vor fi gata să ceară. Vreau să îi învăț că e mai important să oferi, decât să primești. Vreau să descopere lumea de dincolo de Facebook și de alte rețele contagioase. Vreau să avem propriile scaune la teatru și nici de la vreo premieră de film să nu lipsim. Vreau să fim pe primul rând la concertele de pian sau vioară. Vreau să fie mici, dar cu suflete mari.

marți, 7 iunie 2016

     Am citit undeva că hârtia igienică spune multe lucruri despre o femeie. După ce, ani la rând, m-am oprit la raftul cu hârtie fină și parfumată, am trecut la hârtia reciclată, tot fină, nu și parfumată.
      Asta mă face mai zgârcită sau mai responsabilă? 

luni, 30 mai 2016

    De fiecare dată, când întâlnesc un om care mi-a făcut rău, se lasă un moment de liniște. M-am tot întrebat de ce. Am înțeles ieri, când am intersectat un exemplar. În momentele de liniște aștept să își ceară iertare. În zadar. 

Să fie vară...și se făcu'

   Am ratat o vară, din cauza mutării cu serviciul. Am de recuperat două, vara asta. Oficial, am început de azi. Concediu legal, două săptămâni pereche, vreme instabilă. Am împărțit o bucată bună de plajă cu muncitorul de la terasă și cu Oana Pellea care mi-a ținut de urât. Soare. Liniște. Cremă cu factor de protecție, pentru bronz de bun-simț. Trei zile ca asta, pe săptămână, și de restul, cireșe, că tare mult îmi plac. 
   Nu timpul este cel care trece, ci noi suntem cei care trecem prin el.

Acasă

      Acasă este aici unde fetele încă mai merg pe stradă în colanți, fără nicio jenă, fără nicio urmă de demnitate feminină. Acasă este aici unde băieții, din aceeași categorie cu fetele în colanți, merg la cumpărături, la masă și la cinema în pantaloni de trening. Acasă este aici unde vezi cele mai multe mașini scumpe, în cele mai ieftine locuri. Acasă este aici unde cei mai mulți poartă haine cu brandurile la vedere. Acasă este aici unde hainele celor cu brandurile la vedere sunt replici. Acasă este aici unde patronii de mai-știu-eu-ce țin loc de Dumnezeu în orașul lor. Acasă este aici de unde scriu și mă gândesc dacă mai există salvare pentru toți cei amintiți mai sus.

duminică, 29 mai 2016

Ironie

    Nu mi-a plăcut niciodată să fiu în centrul atenției. Îmi amintesc că îmi doream să mă transform în muscă, să nu mă vadă nimeni când trec. O fată simplă care să nu stârnească nicio reacție a celor din jur, așa am vrut să cresc. Să trec pe lângă tine și să nu știi că am fost pe acolo. Nu pun pe mine haine care strigă, nu mă machiez, pentru că mă simt murdară, și nu vorbesc tare, ca să deranjez. Am creat o linie a decenței și nu m-am abătut de la ea. Până de curând, când mi-am luat mașina roșu aprins. Toate eforturile de a rămâne în anonimat s-au dus. 
   Copiii de azi nu seamănă deloc cu noi. Majoritatea arată de parcă provin din familii înstărite. Eu când eram mică arătam mai mult a băiat. Tata își făcuse un  prost obicei să mă tundă scurt. Nu rata nicio ocazie să șteargă și cea mai mică urmă de feminitate pe care ar fi trebuit să o eman. Nu pot să uit cum așeza scaunul fix în mijlocul holului și nu mai lăsa foarfeca din mână, până nu mă sluțea de tot. Fiecare moment de genul se termina cu lacrimi...multe. Am fost șase copii la părinți, trei băieți și trei fete. Reușise să ne transforme în băieți...șase. Hainele le primeam de pomană. Eram atât de săraci, încât atunci când primeam câte un sac cu haine, alegeam mărimi mari, ca să le pot purta mulți ani la rând. Baie făceam câte doi, în aceeași apă, ca să nu se mai consume alta. Săraci eram nu doar la îmbrăcăminte, ci și la hrană. Pâinea înmuiată în apă și dată prin zahăr era desertul. Nu am cunoscut noțiunea de mic-dejun, cerealele cu lapte au apărut mult prea târziu în diminețile mele. Tata încuia cămara, pentru că eram mulți și provizii puține. Învățasem să deblocăm yala cu un vârf de cuțit, doar așa mai prindeam câte un colț de pâine, vechi de câteva zile. Am trăit mult din mila unor oameni. Dacă aș ști care sunt aceia, le-aș da înapoi dublu, și mai mult.  

marți, 26 aprilie 2016

Săptămâna patimilor

   Este săptămâna în care trebuie să ne pară rău. Să ne pară rău pentru tot răul pe care l-am făcut, intenționat, sau nu. Să ne pară rău și pentru binele pe care am fi putut să îl facem. Să ne mai pară rău pentru cuvintele pe care le-am rostit și care, poate, au rănit pe cineva. Tot rău să ne pară și pentru reacțiile la nervi, stres și oboseală. Să le cerem iertare celor cărora le-am greșit și să-i iertăm pe cei care au făcut același lucru. Nu știu cât de buni trebuie să fim săptămâna asta, dar știu sigur că puțin mai blânzi putem fi.

luni, 25 aprilie 2016

 La ce-i folosește omului să câștige lumea-ntreagă, dacă-și pierde sufletul...

joi, 21 aprilie 2016

Dilemă

     De câte ori vine vara, am o dilemă cu pălăriile. Să o porți că e soare, dar e prea cald. Să o porți în oraș, dar doar pe lumină. Să o porți seara, inutil, că ea te ferește de soare. Să o numești accesoriu și nici la volan, să nu o dai jos. Să o ții pe cap, când intri într-o încăpere sau să o scoți. Să porți ziua pălărie din paie, iar seara nu. Să porți seara negru, iar ziua nu. Caut instrucțiuni de folosire pentru pălării.
      Băieții ăștia care conduc mașini mai scumpe decât casa în care locuiesc, știu cum arată fluturașul de salariu?
       Lasă lacrimile să curgă, atunci când vor. Să curgă, atunci când emoția devine de necontrolat. Să curgă, când melodia care îți dă fiori, se aude pe fundal. Să curgă lacrimile, când îți vine să sari în sus de bucurie. Să spele fața, când din genunchi, ceri iertare și ajutor. Să curgă lacrimi chiar și de tristețe, că doar așa poți să te descarci de tot ce-i negativ. Lasă lacrimile să curgă și nu le opri din drumul lor.

vineri, 4 martie 2016

Martie

   Tu când ți-ai sunat, ultima dată, mama?

miercuri, 24 februarie 2016

Educație, în porții mici

       Își petrece opt ore pe zi, pe un scaun cu roți, ca să nu fie nevoit să se ridice de prea multe ori. Are cămașa imaculată, gulerul îi stă drept iar mânecile le ține trase, ca să nu se murdărească deloc. Părul îi stă lins, mânjit cu te miri ce. Manichiura este mai îngrijită decât a mea, într-o zi banală de vineri. Zâmbește frumos, de fiecare dată când un client al băncii se așază în fața ghișeului. Eu eram a doua. În fața mea, un domn, pe la aceeași vârstă cu imaculatul, murdar de var, de la căciulă până la bocanci, cu ciment pe unghii și pe dedesubt, aștepta, umil, să fie ajutat. Avea de ridicat o sută de lei. Imaculatul îi întinde un pix și îi cere să își scrie numele. Se retrage câțiva centimentri de la ghișeu și cu o voce plină de rușine, spune că nu știe să scrie. Imaculatul îl ignoră și îi mai dă un exemplar, adăugându-i că trebuie și semnătura, lângă nume. Eram la linia de discreție, pe punctul de a o ignora, în încercarea de a-l ajuta cumva. M-am abținut. Era destul de aglomerat și nu aș fi vrut să atrag atenția. Îi înmânează bancnota și părăsește incinta. Educatul de pe scaun râde la colega lui, mândru, probabil, că el știe să își scrie numele și nici ciment pe sub unghii nu are.

vineri, 15 ianuarie 2016

Trăiesc

   Prietenii virtuali se întreabă de ce am ieșit din peisaj. Nu știam că sunt atât de "virală". Soțul meu îmi spunea că oricine are "momentul Ana". Să știți că sunt aici și sunt bine. Dincolo de pagina de socializare, muncesc. Prea mult. Am dat Constanța pe București, dar am uitat să iau în calcul, faptul că, aici, timpul se măsoară diferit. Nu am ajuns la nicio piesă de teatru, în parc am fost prea rar, la film, ceva mai des. Măcar sunt mai bogată cu câțiva prieteni noi, reali, cu care împart o poveste, un sandwich, o prăjitură. Nu sunt mulți, dar sunt mai mulți decât am găsit acasă.

luni, 11 ianuarie 2016

Ce norocos sunt, că te am, i-a șoptit el.
Ce norocos ești, că mă ai, i-a șoptit ea.

joi, 7 ianuarie 2016

duminică, 3 ianuarie 2016

    O dată pe lună verific cutia poștală. Aseară, printre facturile de utilități, am găsit un plic pe care, știu sigur, nu îl așteptam. Câteva cuvinte, scrise cu pixul, pe o felicitare venită de departe, mi-au demonstrat, încă o dată, că tehnologia nu a câștigat în totalitate. Nu și pentru mine.



vineri, 1 ianuarie 2016

Mama

     Când vreau să mă deconectez de muncă, îmi sun mama. Este singura persoană cu care, și o oră dacă vorbesc, nu se plânge de nimic. Nici că o dor lucruri, nici că îi este greu, nici că pleacă la serviciu, înainte să răsară soarele. Muncește de-o viață și nu intenționează să se oprească. Și tot timpul discuția este despre mine, nu despre ea. Ultima dată când ne-am văzut, era supărată că poate doar să citească mesajele text, nu să și răspundă.  Am întrebat-o ce vrea să-mi scrie. Mi-a răspuns senină: te iubesc.

Douămiicinșpe

     A fost anul în care prea mulți au murit și mult prea mulți au cunoscut teroarea. Aș fi sărbătorit și eu aseară, dar nu am avut ce. Am băut un pahar cu vin și m-am culcat. Atmosfera de război de afară m-a băgat sub pilotă și m-a ținut acolo până dimineață. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu pot să mă bucur doar pentru că așa cere calendarul. Nu pot nici măcar să mă bucur că a mai trecut un an. L-aș derula câteva luni, să mai schimb câte ceva. Sper doar ca anul ăsta să fie diferit. Diferit de anteriorul. Și să nu mai moară nimeni, în afară de bătrâni și bolnavi. Pentru ei e mai bine sus. 

Măcar să ningă...