sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Citiți...citiți, că nu doare

          M-am întrebat dintotdeauna, oare cât de greu este să fii actor? Trebuie să uiți de orice supărare, de orice grijă, și să joci. Sala este plină, toate privirile sunt îndreptate spre tine. Ești acolo pentru că ti-ai dorit asta. Pe spectatori nu ii intereseaza ca tocmai ti-a murit cel mai bun prieten, pentru ei esti un actor care tot ce trebuie sa faca si stie sa faca, este sa interpreteze roluri. A fost prima piesa de teatru la care am plans. Poate pentru ca inainte sa inceapa am aflat ca cel de la care am invatat "cititi, cititi ca nu doare", s-a stins. Sau poate pentru ca am vazut in ochii actorilor lacrimi ce stateau sa cada si n-au cazut pentru ca nu facea parte din scenariu. Oare cum iti poti invata lacrimile sa nu curga cand ele pentru asta au fost facute? Am vazut cum inghiteau in sec de fiecare data cand era cate o replica despre viata sau despre moarte. Aplauzele au curs pentru cel care a fost Vasile Cojocaru, cel putin ale mele. Mereu imi voi aminti cu cata sinceritate ne-a spus cat este de important cititul in viata unui om si cat suntem de slabi pentru ca nu apreciem oamenii de valoare. Si daca pornim televizorul ne dam seama ca avea dreptate, vedem cate-o pseudo-valoare de la un canal la altul incercand sa se afirme. Nu mai este loc pentru oamenii de valoare, ei nu mai prezinta interes. Dar nu-i nimic, daca televizorul nu vrea sa ii aduca in fata, ii gasesc la teatru, niciodata nepregatiti, intotdeauna profesionisti, in orice moment dispusi sa-mi arate ca adevaratele valori sunt pe scena si nu la televizor.