miercuri, 18 decembrie 2013

Mi-am dorit un prieten pe viață, am primit un soț.
Mai bine de atât nu puteam încheia anul: "Nu da vina pe oameni pentru că te-au dezamagit. Dă vina pe tine pentru că ai avut așteptări prea mari."

marți, 10 decembrie 2013

Roșu, 60 de secunde

       La primul semafor, un tânăr se străduiește să mimeze o cocoașă acompaniată de un mers șchiopătat. Un fel de "ghiciți personajul...pentru 1 leu". Din păcate, nu este un joc, ci doar o minciună. Nu o spun pentru că, aparent, am o piatră în loc de inimă, o spun pentru că l-am intersectat în autobuz și vorbea despre pariuri sportive, perfect sănătos.
       La al doilea semafor, un individ, în cârje, afișează un picior dezgolit. Pe ici-colo, cineva îi mai întinde câte o bancnotă. Poate are mai mult noroc decât camaradul precedent, însă, omite un detaliu: nu se îmbracă nici măcar două zile la rând cu aceleași haine (lucru pe care eu îl fac), ci își schimbă ținuta în fiecare zi. Nu-l condamn pentru asta, însă nu văd sărăcia din viața lui și nici modestia, implicit.
      La al treilea semafor...nu este nimeni acum. A fost, pentru o scurtă perioadă, un tânăr care jongla cu niște treburi dintre cele care se folosesc la circ. Aici, lucrurile păreau altfel. Zecile de secunde pe care ți le răpea semaforul erau reduse la minim de un spectacol, de cele mai multe ori, gratis.
       La următorul semafor, un bătrân, în cârje, ține cu dinții un carton de pe care o cariocă îngroșată strigă: mi-e foame! Măcar cel care a scris mesajul a presupus că este loc și de o cratimă.
       La ultimul semafor este liniște.
   .....pentru că cea care trebuia să fie acolo, te întâmpină cu un copil atârnat de gât, în parcare. Spune tot timpul că vrea bani pentru iaurt, iar dacă îi dai un iaurt, nu ezită să strâmbe din nas.
       Bulevardul care intersectează toată suita asta de aparent-cerșetori are și el un semafor. O bătrână, pe care o trădează tutunul, te roagă să îi dai 1 ban. Fă-o dacă te simți mărinimos, dar dacă virezi stânga, ține portofelul aproape. Mai ai încă vreo cinci semafoare la care va trebui să fii bun.
   

vineri, 22 noiembrie 2013

           Mi-am dorit să fie liniște...este. Mi-am dorit să fiu altfel...m-am schimbat. Mi-am dorit să învăț cât mai multe...am învățat. Mi-am dorit oameni buni în jurul meu...îi am. Am căutat să nu repet greșelile făcute...m-am străduit. Am promis că nu mă voi da bătută...încă mai lucrez la asta.

joi, 17 octombrie 2013

Nu te maturiza, nu e ceea ce pare

         Priviți de jos, oamenii au zâmbet pe față. De sus, au tristețe-n priviri. Nu da tinerețea pe o bătrânețe care îți va apăsa pe umeri. Trage de ea, lungește-o cât poți de mult. Iar când va veni momentul, ascunde bine jeleurile și bănuții de ciocolată. Le vei duce dorul. Creioanele colorate, fă-le loc în buzunarul drept. Îți vor fi de folos în momentele grele. Radiera, pitește-o în buzunarul stâng. Vei șterge cu ea toate lucrurile care îți vor face rău. Acuarelele, nu uita să le iei. Îți vei contura o lume a ta, în alb, verde și galben. Plastilina este esențială. Vor fi goluri în suflet pe care va trebui să le umpli. Timpul este unicul vinovat pentru ele. Creta, închide-o în palmă și ține pumnul strâns. Vei face câte un semn, acolo unde viața va lovi mai tare. Pășește cu grijă. Totul în jur e nesigur. Pune-ți pelerina de super-erou, te va proteja de oameni. În desene-animate, răutatea vine din monștri. În viață, monștrii sunt în formă de oameni. 

Nu te maturiza, este doar o capcană.

Pauză de pian

marți, 15 octombrie 2013

marți, 17 septembrie 2013

Cu gândul la cele trecute

               Am abandonat toate lucrurile care îmi alimentau fericirea. Involuntar, îmi place să cred. Dintre toate, cel mai mult îmi lipsesc cărțile. Mirosul aspru pe care îl inhalam printre rafturile veterane ale bibliotecii, orele care se măsurau altfel citind, liniștea de dincolo de scârțâitul ușilor de lemn, foșnăitul inocent al cărților, paginile aspre de ziar, galbenul uniform al cărților vechi, tușul neclar al literelor bătute la mașinile de scris. După ce am neglijat cititul, am trimis departe și plimbările la pas, de la un capăt la celălalt, așa cum obișnuiam să cutreier orașul. Nu am uitat să răresc nici piesele de teatru, de operă nu mai vorbesc. Parcurile nu mai sunt de mult o prioritate, cum nici poveștile de pe banca de lemn nu s-au mai derulat. Am dat toate astea la schimb cu munca și o pagină de socializare, pe care o voi ucide, curând. Deschid o carte, pe care mă tot străduiesc să o termin, citesc pe diagonală și sfârșesc, dormind. Biblioteca, știu sigur, nu și-a mutat, încă, sediul. Plimbările s-au rărit de când am devenit și eu o victimă pe patru roți. Teatrul și opera pot fi salvate. O parte din mine este pe cale să redevină om. Cealaltă...

joi, 12 septembrie 2013

                 Ce bine îmi pare că nu se aude ceea ce gândesc. Ați fi știut cu toții, cât îmi este de ciudă pentru nepăsarea cu care defilați, atât de mândri de voi. Cât sunteți de pasivi în fața lucrurilor amare din fața voastră. Cât sunteți de lași. Mă intrigă și mai tare, că se ia de la unul la altul. Ați rămas fără păreri, fără reacții, fără un drept la replică. Luați totul ca atare și puneți liniștiți capul pe pernă, atunci când știți că cineva rezolvă problemele în locul vostru. Trăim într-o societate bolnavă și nu vedeți asta. Am internat tot ce era uman la terapie intensivă și nu vine nimeni la programul de vizite.


miercuri, 11 septembrie 2013

luni, 2 septembrie 2013

               Nu îmi amintesc pe ce stradă mi-am pierdut răbdarea, așa cum, nu mai știu, cât era ceasul când a plecat de lângă mine copilăria.

duminică, 18 august 2013

vineri, 2 august 2013

Cine strigă fericirea în gura mare, într-un colț al camerei, plânge în pumni. 

duminică, 2 iunie 2013

Cu cât vom iubi mai mult animalele...

                  Plouă. De trei zile, soarele zace închis într-o cutie de carton și refuză să iasă. O stare de nimic a pus stăpânire, acolo unde ploaia s-a scuturat de picăturile reci. O perdea trădează câte o urmă de om și un geam aburind, pe care un copil conturează o floare, cu degetul. Oamenii stau la ferestre. Cu cotul sprijinit de pervaz, ascultă jocul de sunete pe care stropii îl mixează păstrându-și ritmul alert. De pe acoperișuri curg șiroaie de apă, ce se strâng în bidoane vechi, la fiecare colț de casă. Un cățel ia parte, pentru prima dată, la un spectacol ud și rece, numit ploaie. Speriat, încearcă să se acomodeze cu fenomenul. În poziția de șezut, privește de pe prispa neatinsă de apă, cum stropii cad ordonați, lovind asfaltul. Câteva picături i se opresc pe nas. Se scutură și se dă puțin mai în spate. Apoi, își dă seama că îi place asta și își reia poziția. Stropii îl ating în număr tot mai mare. Se ridică și începe să alerge dintr-un capăt al curții în celălalt, și invers. O bucurie de neînțeles pare să-l fi cuprins. Se udă, aleargă, se oprește, se scutură...iar se udă, iar aleargă, se oprește din nou. Ploaia nu contenește să cadă. La o altă fereastră, draperia trădează încă un om ascuns la adăpost. Copilul șterge floarea și conturează un balon, apoi rămâne, curios, la geam. La un moment dat, zărește cățelul în bătaia stropilor, care, parcă, nu mai par atât de grei și aspri. Preț de câteva minute asistă la un spectacolul murdar de noroi. Își întoarce privirea spre părinți și sparge tăcerea: "Ploaia rănește oamenii?", îi întreabă. "Nu, sunt doar niște stropi de apă." Nedumerit, copilul continuă: "Atunci de ce stăm închiși în casă, de fiecare dată când plouă? De ce ne ascundem de ploaie?" Tatăl se uită spre fereastră și dă din umeri. Niciunul nu știe ce să raspundă baiețelului. Încruntat, coboară de pe scaun, încalță o pereche de papuci și pleacă afară.

... cu atât ne va fi mai ușor să înțelegem oamenii.

joi, 30 mai 2013

Dragă generație mută,

              Mă adresez ție, adunătură de minți încuiate, al căror destin stă neclintit într-un șir de aplicații gratuite. Lăsați telefoanele, mai treceți și pe la teatru! La cafeneaua de peste drum, pe trepte, trei cupluri așteaptă să se elibereze locuri la nefumători. La trei din patru mese, oamenii butonează. Dacă nu ar fi muzică pe fundal, liniștea ar muri, sufocată de propria ei tăcere. Puneți asta într-o piesă de teatru! Ocupați locurile și scoateți-vă din reflex conectarea la rețeaua wireless. Așezați pe scenă o masă și patru scaune. Pe fiecare scaun puneți un telefon, cu internetul activ. Invitați un grup de tineri, fumători, de la cafeneaua de vis-a-vis. Lăsați-i pe ei să-și aleagă locurile. Nu mai ocupă nimeni scaunul de la geam, ca odinioară. Aduceți ceva de băut, iar după al treilea rând de cafele, luați telefoanele. La început, vor fi nervoși, puțin agitați. Vor începe să dea din mâini, să gesticuleze mânia. Când vor simți gustul amar al realității, nu vor găsi decât patru pereți goi, mult fum și întuneric. Geamurile stau închise cu lacăte. De o bucată de vreme, nu a mai vrut nimeni să vadă soarele. Se străduiesc să-și vorbească, însă nu reușesc. Buzele le sunt lipite, din ziua în care lacătul a închis, răzbunător, întunericul. Gândul că sunt muți îi cutremură. Știu că, odată, nu demult, puteau să vorbească, stăteau la povești, se nășteau relații, se clădeau prietenii. Lipsa de comunicare își va face, subtil, prezența. Telefoanele au trimis departe graiul, butoanele au ucis, rând pe rând, cuvintele. Ridicați cortina! Piesa a luat sfârșit. Tocmai s-au descuiat mințile a patru oameni. Următorii patru sunt așteptați la masă. Nu vrea nimeni să stea la geam?

miercuri, 29 mai 2013

Bogații...cu educația săracă

           Nu înțeleg cum, un om îmbrăcat în costum de mii de euro poate să vorbească despre sărăcia din jur. Atitudinea aia de om milostiv, gata să lase totul, pentru a ajuta, mă scoate din minți. Totul pentru ecran, pentru poporul care insistă să se lase mințit de masculii "la patru ace". Nu le suport nici pe cucoanele care insistă să vorbească despre cât de mult iubesc ele animalele, iar în dulapul ticsit, au cel puțin o haină, o vestă și cinci căciuli, toate din blană naturală. Nu pot să văd cum cineva la supermarket scoate portofelul care geme de bani, iar în spatele lui, o mamă ține strâns în mână banii pentru o pungă cu zahăr și o sticlă cu ulei. Nu pot să las neobservată, nici atitudinea bogătanilor din trafic care transformă șoselele în străzi private, fără legi și fără reguli. Dacă nu ar mai exista diferențele astea între oameni; dacă nu ne-am mai uita lung, atunci când cineva vine să ceară; dacă cei care cer ar fi într-adevăr loviți de necaz; dacă necazurile astea ar lovi în cei care merită, doar așa, să-i scuture puțin ... Dacă s-ar întâmpla toate astea, acel om care vine să vorbească despre sărăcie ar lăsa acasă costumul, din respect pentru cei care nu au mai mult de o bluză în șifonier. Cucoanele alea s-ar privi în oglindă, înainte de a ține pledoaria despre animăluțe. Individul de la supermarket ar umple un coș cu produse și pentru mama din spatele lui. Barosanii din trafic ar înțelege că nu mașina te face om, educația primită.

duminică, 19 mai 2013

Temă...pentru inimă


Am citit undeva asta și nu m-am putut abține, să nu o lipesc aici:

"Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filosofie…
Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie… Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare:

- Esti crestin, nu-i asa, fiule?
- Da, dle, spune studentul.
- Deci crezi in Dumnezeu?
 - Cu siguranta
- Dumnezeu e bun?
- Desigur, Dumnezeu e bun.
- E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?
- Da
- Tu esti bun sau rau?
- Biblia spune ca sunt rau.
Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o  problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?

- Da, dle. As incerca.
- Deci esti bun.
- N-as spune asta.
- Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…

Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.

El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Iisus sa-l vindece. Cum de Iisus e bun? Poti raspunde la asta?

Studentul tace.

- Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra, ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.
- Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?
- Pai…, da, spune studentul
- Satana e bun?

Studentul nu ezita la aceasta intrebare
- Nu
- De unde vine Satana?
Studentul ezita.
- De la Dumnezeu.

- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?
- Da, dle.
- Raul e peste tot, nu-i asa? Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
- Da

Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.

Din nou, studentul nu raspunde.

[...]

Batranul se opreste din marsaluit. Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pentru a identifica si observa lumea din jurul tau.
- L-ai vazut vreodata pe Iisus?
- Nu, dle. Nu l-am vazut.
- Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Iisus al tau?
- Nu, dle, nu l-am auzit.
- L-ai simtit vreodata pe Iisus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Iisus sau a lui Dumnezeu?
- Nu, dle, ma tem ca nu.
- Si totusi crezi in el?
- Da.

Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?
- Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.
- Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

- Dle profesor, exista caldura?
- Da
- Si exista frig?
- Da, fiule, exista si frig.
- Nu, dle, nu exista.
Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.
Studentul incepe sa explice.

- Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperaturi mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii.

- Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

- Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?
- Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

- Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?

Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

- Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

- Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE  sa fie si ea gresita.

De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza.
- Gresite?
-Poti explica in ce fel?

- Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta? 

- Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.
- Ati observat vreodata evolutia cu proprii ochi, dle?
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.

- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predate studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.

- Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde.
Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….
 

Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?
 

Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.
 

La asta, studentul a replicat:
- Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat."

Studentul era Albert Einstein.

vineri, 10 mai 2013

Astăzi, te-am iubit mai puțin cu o oră

           Mâine, timpul meu va fi altfel. Își va da jos aripile și atunci îl voi învăța să pășească. Te voi lua de mână și vom sta departe de tot ceea ce îl măsoară. Vom ține ochii închiși, chiar și la semafor. Ne vom uita la cei din jur, ca și cum ar fi setați pe repede. Noi vom păși lent, printre oamenii care au uitat cum să meargă. Îi vom privi cum aleargă, disperați să ajungă în locuri care oricum nu se mișcă din loc. Ei vor vrea neapărat să ajungă acolo, primii. Ne vom opri din a mai face lucruri și vom rămâne nemișcați. Atunci va fi haos. Timpul va sta, însă oamenii vor continua să alerge. În toate direcțiile vor fi pași, din toate părțile vor sări gânduri. Oamenii și gândurile poartă aceeași haină. Gândurile și oamenii pășesc pe aceleași urme. Oamenii se gândesc la cum ar putea sa facă cât mai multe lucruri, gândurile îi îndeamnă pe oameni...același lucru. Nimeni nu mai știe să stea. Cu toții am uitat banalul. A devenit imposibil, să iți faci un plan de azi, pe mâine, pentru că mâine este deja azi, iar azi, timpul a trecut enervant de repede. Am fost prea ocupați să îl vedem. Am fost prea concentrați în a face lucruri. Creierul nu este un bun dirijor. Dacă ar putea sa tacă, măcar o dată pe oră. Să aibă și el pauza lui, legal, la un program de opt ore. Astăzi, te-am iubit mai puțin cu o oră, promit să recuperez mâine.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Rațiune vs. multe zerouri

            L-am auzit pe un taximetrist lăudându-se că își va atinge target-ul, că sigur "mai ia câte un prost din mers". Cred că, de-ar fi gândit, și-ar fi dat seama că datorită "acelor proști", mâncarea lui este alta decât painea cu parizer. Nu știam dacă să-mi fie rușine pentru el că este needucat sau pentru clienții lui care se otrăvesc din amabilitatea lui. Setea de bani face din oameni: bancnote. Pentru un taximetrist, suntem totalul de pe ecran. Pentru un șofer de maxi-taxi, suntem 1 leu în plus. Pentru o bancă, suntem multe zerouri. E ca și cum, am avea lipit pe frunte câte o bancnotă, a cărei valoare se mărește odată cu distanța parcursă. Cu cât este mai lungă cursa, cu atât respectul crește. De altfel, dacă ceri să fii dus pe o distanță scurtă, primești, pe lângă refuz, remușcarea că ai îndrăznit, să întrebi. În momentul acela, nici măcar monedă nu te poți numi. Cred că, se va ajunge până la un punct în care nu vor mai exista nume. Nu vom mai fi oameni, ci sume. Am dus noțiunea de bani într-o zonă în care nu apare și vindecarea. Și când te gândesti că scopul lor a fost acela de a ne ajuta, de a ne întreține. Am uitat complet ce înseamnă strictul necesar. Am omis să ne mai oprim. Cu cât este mai mult, cu atât este mai bine. Un singur zero nu înseamnă nimic, mai multe zero/uri schimbă radical situația. Ne vindem unii pe alții. Cumpărăm vieți omenești, vindem suflete de oameni.




luni, 1 aprilie 2013

Interviul cu mine


- Cine ești?
Un om simplu, muritor de rând. 

- Ce te împlinește?
Mi-a plăcut dintotdeauna să muncesc, cred că asta m-a făcut să mă simt împlinită. Îmi place atunci când realizez lucruri. Nu am cunoscut, de mică, ce înseamnă să primești, de fiecare dată când îți dorești ceva.

- Copilăria îți lipsește?
Copilăria? Nu știu ce înseamnă termenul ăsta. Copil am fost, dar de copilărie nu m-am împiedicat. În schimb, am văzut-o la cei din jurul meu. Părea perfectă, însă imposibilă pentru mine. Jucăria mea a fost creta. Copiii aduceau afară tot felul de minunății din plastic, eu aveam cu mine o bucată de cretă, uneori chiar și o piatră care zgâria în alb. 

- Ce desenai?
Fluturi. Și mai târziu am înțeles și de ce. 

- Ce îți doreai să fii?
Nu mai știu. Învățătoare, parcă. 

- Ai vreun regret?
Nu. Oricum nu sunt direct responsabilă de toate lucrurile care mi se întamplă în viață, deci din moment ce nu eu dețin controlul, nici regretele nu își au locul. 

- Care este cel mai frumos lucru, care ți s-a întâmplat, în ultimul timp?
Nunta.

- Cum este viața ta acum?
Pe dinafară frumoasă. Pe dinăuntru este întuneric, nu reușesc să văd mare lucru. 

- Cum poate fi frumoasă doar pe dinafară?
Zâmbesc mult, iar dacă uit să o fac, mă gândesc imediat la cel care îmi va fi alături toată viața.

- Cine?
După Dumnezeu, soțul meu.

- Ce ai vrea să schimbi la viață, dacă ai putea?
Trecutul, dar dacă l-aș schimba, nu aș mai putea ajunge unde sunt acum. Totuși, aș schimba câte ceva la el. 

- Cum ai fi vrut să fie?
Mai luminat. Cu oameni mai buni.

- Spune-mi despre oameni.
Omul este o făptură frumoasă, însă răutatea, ura și invidia îl fac să devină urât. Oamenii buni au rămas puțini. Nu am înțeles niciodată de ce se întâmplă așa.

- Tu ce fel de om ești?
Sunt un om rău și eu. Oricât mă străduiesc să nu fiu ca ceilalți, nu îmi iese de fiecare dată. Și este suficient să fii rău o singură dată, ca să te poți număra printre ei, iar eu nu am fost rea doar o dată.

- Ce înseamnă, pentru tine, a fi rău?
Înseamnă a face lucruri care îi rănesc pe cei din jur, nu neapărat fizic. Eu, de cele mai multe ori, mă gândesc, mai întâi, să-mi fie mie bine. Asta înseamnă să fii un om rău. Un om bun nu doar că nu se așează pe primul loc, ba chiar uită să se mai gândească și la el.

- Ce îți dorești acum?
Să am puterea să uit tot ce a fost urât în viață, de la oameni, până la întâmplări. Să pot să țin capul sus, fără teamă. Să păstrez în viața mea numai lucrurile cu adevărat importante și să le las pe celelalte să se ducă departe. Să prețuiesc mult mai mult viața și să nu uit de Dumnezeu.

sâmbătă, 2 februarie 2013

Părinții, îngeri păzitori

            Am trăit, de curând,  un sentiment, cum nu îmi aduc aminte, să mai fi trăit vreodată. Pentru o clipă, m-am simțit părinte pentru părinții mei. Am fost nevoită să le dictez un text, literă cu literă, virgulă cu virgulă. A fost un sentiment, pe cât de frumos, pe atât de ciudat. Nu mă gândeam decât la răbdarea de fier pe care  trebuie să o aibă un părinte, atunci când își inițiază copilul în primii ani din viață. Atât de mici și de stângaci. Atât de curioși și de iresponsabili, dar mai ales, atât de prinși în necunoscut. Am trecut cu toții pe acolo. Am trecut cu pași repezi, prea repezi parcă văzuți acum. Amintirea este singura care mai poate reda momentele. Felul în care trebuia ținut stiloul, căciulițele de care uitam mereu, literele care erau atât de multe, atât de diferite una de cealaltă, consoane pe care le numeam vocale, și invers. Timpul trece. Va veni ziua în care, îi voi hrăni cu lingurița și, poate, și ziua în care, îi voi ține de mână, pentru a păși. Va mai veni ziua în care, îi voi spăla și îi voi îmbrăca curat. Exact cum făceau ei cu mine. Îmi doresc să trăiesc atâția ani, cât să pot face pentru ei tot ceea ce au făcut ei pentru mine. Ciudat însă, eu voi face asta, atunci când ei vor fi mari deja ... neputincioși în lupta cu viața.  

joi, 31 ianuarie 2013

Bărbații de ieri, fetele de azi

           Bărbații de atunci purtau cu ei, în loc de accesoriu, un buchet de flori. Băieții de acum nu știu cum arată o florărie. Bărbații de atunci lăsau femeile să fie în centrul atenției. Băieții de acum sunt obsedați de propria imagine. Bărbații aveau cu ei tot timpul un set de complimente, cei de acum au un set de căști și prea puține vorbe frumoase. Bărbații lăsau loc de eleganță și stil, cei de acum se inundă în dezgust și aroganță. Plictisiți, mofturoși, prea puțin educați. Din urmă vin fetele care uită să mai lase acasă măcar o parte din pretenții. Femeile de atunci știau să se lase curtate de bărbații care nu știau să piardă. Fetele de acum se urcă în prima mașină care le taie "elegant" calea. Femeile de atunci erau întâi feminine, și mai apoi frumoase. Priveau de la distanță în oglinzile care știau cum să le facă mulțumite de ceea ce văd. Fetele de acum sunt în stare să adoarmă în fața oglinzii, dar nu să se și trezească în fața ei. Femeile acelea știau să se facă dorite, cele de acum inspiră...nu inspiră nimic. După acele femei întorceai privirea, cele de azi nu merită efortul. Bărbații de atunci făceau din femei, bijuterii. Fetele de azi se lasă cumpărate de ele. Fetele de azi nu vor învăța să fie femei, iar băieții de azi nu vor ajunge niciodată bărbații de ieri.

vineri, 4 ianuarie 2013

Acolo unde Dumnezeu se termină, începe haosul

           M-am născut într-o familie în care s-a vorbit mult despre ceea ce se cheamă "credință". L-am cunoscut pe Dumnezeu de mică, însă de-abia pe la vârsta adolescenței, m-am apropiat mai mult de El. Îmi plăcea să merg la slujbele de duminică, chiar dacă târziu am înțeles tot ceea ce se spunea acolo. Eram prezentă, îmi era de ajuns. Unii oameni Îl descoperă târziu, alții, poate, niciodată. Unii Îi rostesc numele, chiar dacă nu cred în El, în timp ce alții cred, dar nu suficient. Nu puține sunt vocile care spun că nu există, că sunt doar adevăruri fără temei. La fel de multe sunt și vocile care inventează Apocalipse și sfârșituri Biblice. Nu a murit nimeni și nici nu o va face, doar pentru că spun oamenii de știință. Eu nu cred în poveștile nimănui. Știu doar că El este acolo și că ne suportă. Până când, numai El știe.