vineri, 14 decembrie 2012

Gânduri de sub brad

           Nu mai este nicio altă perioadă a anului, cu o încărcătură emoțională atât de mare, cum este cea a Crăciunului. Nu știu cine mai simte ca mine, cert este ca îmi place ce simt. Lăsând în urmă imaginea amară în care oamenii se calcă în picioare, ca nu cumva să piardă ofertele, Crăciunul este și va rămâne un amalgam de gânduri bune și o desagă de cadouri. Nu încetez să cred în Moș Crăciun și nici nu renunț să îl aștept. O listă cu dorințe care nu suportă amânare și care se repetă de la un an la altul, este ceea ce am pentru el. Sunt câțiva copii care se bucură atunci când le întinzi un ou de ciocolată, pentru surpriza din el. Copii care nu știu ce înseamnă o cină caldă în familie. Copii care fac dintr-o pâine, un motiv de bucurie. Copii care, atunci când îi întrebi ce își doresc să primească, își pleacă privirea și cer, lipsiți de speranță, ceva de mâncare. Ca ei sunt sute, milioane, poate. Sunt prea mulți, iar Moș Crăciun e numai unul. Aștept acel Crăciun în care o să îmi doresc și eu ceva, pentru mine. Până atunci, vreau zambete pe chipurile acelor suflete. Vreau ca cei care au, atât de mult încât nu cunosc măsura, să dea și celor care nu au.... poate nici speranță.

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Refuz sa traiesc in viitor!

           Nu demult, priveam la ecrane alb-negru, atribuind imaginilor culori, una si una. Faceam cu randul, care dintre noi sa se ridice din pat, sa schimbe postul, din acele butoane mari si greu de manevrat. Acum, nu doar ca avem telecomanda, sunt doua chiar. Nu mai stii din care sa pornesti televizorul si din care sa-l opresti. Ma minunez pe zi ce trece, cum tehnologia asta continua sa spele mintile oamenilor. Aveam un telefon cu lumini galbene. O tastatura care isi arata uzura prin disparitia cifrelor, rand pe rand. Nu mai aveam nevoie de litere, o invatasem pe de rost. Soneria era parca de la instalatia de pom. Bateria tinea o vesnicie. Nokia 1310. Era pe atunci ceva ce astazi poarta numele de I-Phone, iar mare parte din populatie il poarta in buzunare. S-a raspandit mai repede decat adeptii unei secte. Nu il contest. Ma uimeste rapiditatea cu care tehnologia ne poarta in "noutatile" ei. Risipa de bani. Azi ai un model de telefon, maine pe piata se lanseaza altul. Publicitate ferma, orb sa fii sa nu ti-l doresti. Azi conduci un anume tip de masina, luna viitoare aceeasi firma aduce in fata acelasi model, ceva mai "coafat". Esti disperat, vrei sa fie a ta. Rusinea iti apasa pe umeri. Cum este posibil sa conduci o masina care nu este nici macar "noul model"? Din nou, risipa de bani. Cineva spunea ca parintii nostri schimbau mobila o data la zece ani, si nici atunci. Copiii nostri o vor schimba de doua ori pe an, doar pentru a tine pasul cu moda. Cunosc copii de 2-3 anisori care sunt dependenti de tablete si de smart-phone-uri. Puteti sa ardeti acele carticele cartonate din care invatam sa distingem pasarile de animale. Aplicatiile nu doar ca le arata, le si vorbesc. De altfel, puteti sa ardeti si stravechile manuale, nu mai e mult si pe banci vor sta tabletele. Cuvinte precum: stilou, compas, ascutitoare, creion, acuarele... nu vor ajunge in vocabularul generatiilor ce vor veni...si nici tableta nu va pata fata de banca cu cerneala. Ce pacat!

miercuri, 25 iulie 2012

Nu am nevoie de un calendar care sa imi aduca aminte cand trebuie sa iubesc. Nu am nevoie nici de cele doua zile pe care anul mi le da, ca sa impart sentimente. Le pun in plic si le fac retur. Imi trebuie doar timp. Intr-o perioada in care banii tin loc de aer si datoriile de cald, timpul a devenit si el o specie rara. Daca inainte era nevoie doar de bani, pentru a face lucruri, acum e nevoie de timp, banii sunt oricum indispensabili. Daca nu ai un loc de munca, ai timp din plin si bani deloc. Daca muncesti, ai bani din plin si timp deloc. Oricum ar fi, e pe dos. Intr-o viata plina de lucruri nefolositoare, banii raman singurii vinovati pentru ceea ce suntem. Insetati dupa nimicuri. Alertati dupa averi. Preocupati de mizerii. Suntem consumatorii propriilor noastre minciuni. Am ajuns sa ne inselam pentru castig. Suntem oameni intre oameni, nu roboti in asteptare.  

marți, 24 iulie 2012

Cum ar fi

Un ceas care sa opreasca timpul. O carte care vorbeste. Un copil care nu plange. Un soare care nu apune. O viata care nu se termina. Un ceai fara aroma. Un stilou fara cerneala. Un foc care nu se stinge. O pasare care nu zboara. Un copac care nu creste. O inima care nu bate. O minge care nu sare. O vioara care nu canta. Un batran care nu stie povesti. O oglinda in care nu apari. O fotografie alba. O pagina nescrisa. Un cuvant nerostit. Un pian fara clape. Un parfum care nu miroase. Un tren care nu intarzie. O zi care nu mai vine. O floare care nu se usuca. Un cantec care nu se termina. O femeie care tace. Un barbat care plange. Un nor care cade. O umbrela care se ascunde de ploaie. O ploaie fara stropi. Un om fara sentimente. Viata mea fara tine in ea.

marți, 10 iulie 2012

Acolo unde gasesti putin loc gol, incap multe sentimente. Unde sunt sentimente, e rost de fericire si unde e fericire, nu mai e loc de nimic.

vineri, 24 februarie 2012

Opriți teoria, cobor la prima!

        Cobor în staţia numită REALITATE, căci ceea ce voi mi-aţi spus "poate conţine urme de adevăr". Televiziunea nu este decât un bal mascat, iar premiul cel mare îl ia invitatul cu masca cea mai falsă. Presa scrisă este o junglă, unde nu ai voie să te abaţi de la ceea ce vor "patronii". Scrii ce ţi se spune, nu ce vrei tu. Radioul înseamnă roboţi setaţi să vorbească despre NIMIC, printre melodiile care se repetă la infinit. Defineşte jurnalismul dacă poţi. Jurnalismul este un domeniu de activitate, pe care ajungi să-l practici, doar dacă tatăl tău este CINEVA. Jurnalism poate face oricine...care are PILE. Restul face practică sau voluntariat. Oameni cu patru clase se dau mari jurnalişti la televizor. Nu am uitat nici după patru ani care sunt funcțiile mass-mediei și nici care sunt cele cinci întrebări la care trebuie să raspundă o știre pentru a fi, cu adevărat, una. Oricine poate scrie o bârfă, însă cei care le scriu, nu se pot numi jurnaliști. Sunt cei care, în copilărie, stăteau la colț de bloc și spărgeau semințe, în timp ce alții, la masa de prânz, repetau tabla înmulțirii. Faceți perechi de câte doi și părăsiți domeniul. Lăsați-i pe cei care au învățat să își ocupe locurile. Nu le mai murdăriți aiurea. Cristian Tudor Popescu afirma, într-un interviu, că ar vrea ca pe ecran, în dreptul numelui lui, să nu mai apară scris: ziarist. Păcat că după atâția ani de muncă, ajungi la un punct în care îți este rușine cu ceea ce ești, din cauza amatorilor de presă scrisă și a "maimuțelor" de la televizor. Audiența înseamnă fuste scurte și sâni care vor să se vadă pe ecrane. Până și ei sunt dornici de vedetism, nu doar deținătoarele. A avea audiență a devenit un lucru aproape de neatins, pentru cel care și-a tocit coatele pe băncile școlii, în lupta directă cu oamenii de ultima mână. Când nu va mai fi Andreea Esca, știrile Pro Tv vor deveni istorie. Când nu vor mai fi: Andreea Tonciu, Simona Senz/sual și altele, va fi sărbătoare națională. Faceți bine și nu vă mai lăsați copiii să creadă în televizor. Noi când eram mici spuneam că vrem să devenim doctori, avocați sau profesori. Ei vă vor spune că vor să devină Bianca Dragușanu și Cătălin Botezatu. Arătați-le care este drumul potrivit în viață, nu îi lăsați să cadă în prima canalizare. Timpul trece, iar lucrurile nu se vor schimba, curând... poate niciodată. 

Atenție, se închid ușile!