miercuri, 24 februarie 2016

Educație, în porții mici

       Își petrece opt ore pe zi, pe un scaun cu roți, ca să nu fie nevoit să se ridice de prea multe ori. Are cămașa imaculată, gulerul îi stă drept iar mânecile le ține trase, ca să nu se murdărească deloc. Părul îi stă lins, mânjit cu te miri ce. Manichiura este mai îngrijită decât a mea, într-o zi banală de vineri. Zâmbește frumos, de fiecare dată când un client al băncii se așază în fața ghișeului. Eu eram a doua. În fața mea, un domn, pe la aceeași vârstă cu imaculatul, murdar de var, de la căciulă până la bocanci, cu ciment pe unghii și pe dedesubt, aștepta, umil, să fie ajutat. Avea de ridicat o sută de lei. Imaculatul îi întinde un pix și îi cere să își scrie numele. Se retrage câțiva centimentri de la ghișeu și cu o voce plină de rușine, spune că nu știe să scrie. Imaculatul îl ignoră și îi mai dă un exemplar, adăugându-i că trebuie și semnătura, lângă nume. Eram la linia de discreție, pe punctul de a o ignora, în încercarea de a-l ajuta cumva. M-am abținut. Era destul de aglomerat și nu aș fi vrut să atrag atenția. Îi înmânează bancnota și părăsește incinta. Educatul de pe scaun râde la colega lui, mândru, probabil, că el știe să își scrie numele și nici ciment pe sub unghii nu are.