sâmbătă, 2 februarie 2013

Părinții, îngeri păzitori

            Am trăit, de curând,  un sentiment, cum nu îmi aduc aminte, să mai fi trăit vreodată. Pentru o clipă, m-am simțit părinte pentru părinții mei. Am fost nevoită să le dictez un text, literă cu literă, virgulă cu virgulă. A fost un sentiment, pe cât de frumos, pe atât de ciudat. Nu mă gândeam decât la răbdarea de fier pe care  trebuie să o aibă un părinte, atunci când își inițiază copilul în primii ani din viață. Atât de mici și de stângaci. Atât de curioși și de iresponsabili, dar mai ales, atât de prinși în necunoscut. Am trecut cu toții pe acolo. Am trecut cu pași repezi, prea repezi parcă văzuți acum. Amintirea este singura care mai poate reda momentele. Felul în care trebuia ținut stiloul, căciulițele de care uitam mereu, literele care erau atât de multe, atât de diferite una de cealaltă, consoane pe care le numeam vocale, și invers. Timpul trece. Va veni ziua în care, îi voi hrăni cu lingurița și, poate, și ziua în care, îi voi ține de mână, pentru a păși. Va mai veni ziua în care, îi voi spăla și îi voi îmbrăca curat. Exact cum făceau ei cu mine. Îmi doresc să trăiesc atâția ani, cât să pot face pentru ei tot ceea ce au făcut ei pentru mine. Ciudat însă, eu voi face asta, atunci când ei vor fi mari deja ... neputincioși în lupta cu viața.