luni, 30 mai 2016

    De fiecare dată, când întâlnesc un om care mi-a făcut rău, se lasă un moment de liniște. M-am tot întrebat de ce. Am înțeles ieri, când am intersectat un exemplar. În momentele de liniște aștept să își ceară iertare. În zadar. 

Să fie vară...și se făcu'

   Am ratat o vară, din cauza mutării cu serviciul. Am de recuperat două, vara asta. Oficial, am început de azi. Concediu legal, două săptămâni pereche, vreme instabilă. Am împărțit o bucată bună de plajă cu muncitorul de la terasă și cu Oana Pellea care mi-a ținut de urât. Soare. Liniște. Cremă cu factor de protecție, pentru bronz de bun-simț. Trei zile ca asta, pe săptămână, și de restul, cireșe, că tare mult îmi plac. 
   Nu timpul este cel care trece, ci noi suntem cei care trecem prin el.

Acasă

      Acasă este aici unde fetele încă mai merg pe stradă în colanți, fără nicio jenă, fără nicio urmă de demnitate feminină. Acasă este aici unde băieții, din aceeași categorie cu fetele în colanți, merg la cumpărături, la masă și la cinema în pantaloni de trening. Acasă este aici unde vezi cele mai multe mașini scumpe, în cele mai ieftine locuri. Acasă este aici unde cei mai mulți poartă haine cu brandurile la vedere. Acasă este aici unde hainele celor cu brandurile la vedere sunt replici. Acasă este aici unde patronii de mai-știu-eu-ce țin loc de Dumnezeu în orașul lor. Acasă este aici de unde scriu și mă gândesc dacă mai există salvare pentru toți cei amintiți mai sus.

duminică, 29 mai 2016

Ironie

    Nu mi-a plăcut niciodată să fiu în centrul atenției. Îmi amintesc că îmi doream să mă transform în muscă, să nu mă vadă nimeni când trec. O fată simplă care să nu stârnească nicio reacție a celor din jur, așa am vrut să cresc. Să trec pe lângă tine și să nu știi că am fost pe acolo. Nu pun pe mine haine care strigă, nu mă machiez, pentru că mă simt murdară, și nu vorbesc tare, ca să deranjez. Am creat o linie a decenței și nu m-am abătut de la ea. Până de curând, când mi-am luat mașina roșu aprins. Toate eforturile de a rămâne în anonimat s-au dus. 
   Copiii de azi nu seamănă deloc cu noi. Majoritatea arată de parcă provin din familii înstărite. Eu când eram mică arătam mai mult a băiat. Tata își făcuse un  prost obicei să mă tundă scurt. Nu rata nicio ocazie să șteargă și cea mai mică urmă de feminitate pe care ar fi trebuit să o eman. Nu pot să uit cum așeza scaunul fix în mijlocul holului și nu mai lăsa foarfeca din mână, până nu mă sluțea de tot. Fiecare moment de genul se termina cu lacrimi...multe. Am fost șase copii la părinți, trei băieți și trei fete. Reușise să ne transforme în băieți...șase. Hainele le primeam de pomană. Eram atât de săraci, încât atunci când primeam câte un sac cu haine, alegeam mărimi mari, ca să le pot purta mulți ani la rând. Baie făceam câte doi, în aceeași apă, ca să nu se mai consume alta. Săraci eram nu doar la îmbrăcăminte, ci și la hrană. Pâinea înmuiată în apă și dată prin zahăr era desertul. Nu am cunoscut noțiunea de mic-dejun, cerealele cu lapte au apărut mult prea târziu în diminețile mele. Tata încuia cămara, pentru că eram mulți și provizii puține. Învățasem să deblocăm yala cu un vârf de cuțit, doar așa mai prindeam câte un colț de pâine, vechi de câteva zile. Am trăit mult din mila unor oameni. Dacă aș ști care sunt aceia, le-aș da înapoi dublu, și mai mult.