miercuri, 10 mai 2017

      Mai e mult până vii de la serviciu. Nu-mi place deloc când rămân singură, pe salteaua asta de doi.   Hai acasă..
      Nu am mai scris, de o bună bucată de vreme. Așteptarea celui mic îmi umple tot timpul. Mă încarc cu răbdare și ma alimentez cu iubire, ca să i le ofer în egală măsură. Număr zilele până la momentul în care ne vom cunoaște și îi mulțumesc Celui de Sus pentru că m-a ales, dintre atâtea femei, gata oricând să devină mame. Nu-mi place să folosesc cuvinte mari. M-am considerat dintodeauna un om mic iar ceea ce urmează nu se compară cu nicio altă realizare de până acum. Am tot auzit femei spunând că li s-a schimbat viața, prioritățile, și ele. Pot doar să confirm ce s-a schimbat până acum, exceptând corpul: starea, energia, trăirile, privirea, zâmbetul, atracția pentru cei mici. Și ce dacă sunt kilograme în plus? Săli de fitness sunt destule în oraș. Și ce dacă obosesc după ce am urcat doar zece trepte? Mă odihnesc și o iau de la capăt. Și ce dacă nu mă mai simt atrăgătoare? Nu am avut niciodată asta ca scop. Nu astea sunt lucrurile care mă îngrijorează, ci viitorul celui mic. Să pot să-i dau o educație bună, să îl ajut să descopere viața cu tot ce are ea mai simplu și mai frumos, să cunoască oameni de calitate și să devină unul. 

joi, 9 februarie 2017

Trombofilia în sarcină

    După ce am aflat că am trombofilie, m-am tot întrebat cu ce am greșit. La început, e greu să te împaci cu ideea, mai ales dacă te-au ocolit injecțiile, încă din copilărie. După puțin timp, ești un fel de asistent medical, fără diplomă, iar injecția de zi cu zi devine un stil de viață. Doctorul a spus că femeile plâng, când află că au trombofilie. El se bucură, pentru că există tratament. Toate ne dorim o sarcină ușoară, cum sunt cele de prin reviste sau de pe la interviurile cu diverse posesoare de copii, unde nimeni nu pomenește de injecții în burtă, pe toată durata sarcinii. Dați-mi mie un microfon, că vă spun eu ce implică. O sarcină fără probleme poate avea orice femeie, una cu trombofilie, doar o femeie puternică poate duce. Și nu este despre durere, și nici despre sutele de injecții din timpul sarcinii, ci de psihic. Să știi că în orice secundă totul se poate termina, la fel de repede cum a început. Și trăiești cu teamă în fiecare minut în care întârzii să-ți faci injecția. Și te macină tot felul de gânduri: dacă ai făcut-o corect, dacă serul afectează copilul, chiar dacă doctorul ți-a spus că nu, dacă cele 4 mg sunt suficiente, chiar dacă medicul ți-a spus că da, dacă nu cumva le faci prea rar... Și ai lacrimi în ochi, de fiecare dată când vezi minunea de pe ecran, în cabinetul doctorului. Ai sta acolo zile și nopți, doar ca să știi că e bine. Și numeri și orele până la următoarea vizită, și nu uiți să iei și lacrimile cu tine. Cam așa e sarcina cu trombofilie. Visez la ziua în care cel mic îmi va da injecția din sertar, ca să aducem pe lume și o surioară.. cu același număr de ace și cu aceleași emoții, în cabinetul doctorului. Și tot așa, până la al treilea.

marți, 17 ianuarie 2017

Copilărie, în alb și negru

    Eram mică și îmi doream și eu curcubeu multicolor din plastic, ca al vecinei de la etajul patru. Apoi, aș fi vrut să am și eu o păpușă, ca cele din desene animate, cum aveau toate fetele, la scară. Nu am avut un ursuleț cu care să dorm și care să-mi fie prieten, necondiționat. Telefon mobil, mașină la majorat, nopți prin cluburi, și altele. Mă supăram și spuneam că le voi da copiilor mei, tot ce mi-a lipsit mie. Nu. Nu le voi da toate astea. Dacă stau bine să mă gândesc, mi-a lipsit o familie. O mamă care să-mi împletească părul și să îmi vorbească despre prințese, un tată care să mă apere de monștri și niște bunici care să-mi citească povești, pe sub lentilele galbene de vreme. Am avut o mamă care nu a avut timp de mine, pentru că nu îi ajungea timpul cu noi. Un tată care și-a luat în serios rolul de sponsor și a uitat să fie părinte pentru copiii lui. Un bunic pe care l-am cunoscut prea puțin, și o bunică pe care aș fi preferat să nu o cunosc. Da. Le voi da toate astea. 

luni, 16 ianuarie 2017

Fericirea unora, nefericirea multora

   Poți să ai cel mai înalt brad din târg. Poate să fie cu cele mai bogate crengi. Poți să pui în el cele mai frumoase globuri. Poți să pui printre globuri cele mai râvnite dulciuri. Poți să faci și funde roșii, dacă vrei. Poți să-i pui și instalație în formă de căsuțe. Poți să adaugi și câțiva reni și vreo două steluțe din lemn. Poate să ningă cu fulgi mari și moi, cum doar în povești se întâmplă. Poți să îmbraci cadourile în cea mai fină hârtie. Poți să aduci în casă atmosfera sărbătorilor în toate formele ei, dar dacă nu ai o familie care să se bucure cu tine, poți să duci bradul înapoi. 

joi, 15 decembrie 2016


Șase ani, de-atunci

   Eram la masă, la Mc Donalds, și mâncai cartofii prăjiți, cu pumnul. Era prima noastră întâlnire.  Ți-ai fixat ghetele pe un capac de canalizare și nu te-ai mișcat din loc, până nu m-ai văzut venind. Aveam o rochiță scurtă, cizmele lungi peste genunchi și poșetă, de firmă, pe mâna stânga, ca să te impresionez. Te însoțeam la medic, ca să îți scoți o aluniță, apoi, până la sfârșitul zilei, ți-am înlocuit bandajul. La plecare, de cealaltă parte a drumului, refuzai să te urci în mașină, de teamă că nu o să mă mai vezi niciodată. La a doua întâlnire, am dormit împreună. Dormit. Mi se formase un chist și mă aștepta un tratament lung și costisitor. Nu ai plecat. Ai rămas lângă mine și te-ai asigurat că urmez tratamentul. Zilele au trecut, nopțile și ele. Doi ani mai târziu, într-una dintre grădinițele din Paris, emoționat, mi-ai cerut să-ți fiu soție. Ne-am mutat împreună și pentru că era prea devreme pentru un bebe, l-am ales pe Ray să ne țină de urât, și de cald. Curând, mărim familia cu încă un membru. Șase ani, de-atunci...