duminică, 2 iunie 2013

Cu cât vom iubi mai mult animalele...

                  Plouă. De trei zile, soarele zace închis într-o cutie de carton și refuză să iasă. O stare de nimic a pus stăpânire, acolo unde ploaia s-a scuturat de picăturile reci. O perdea trădează câte o urmă de om și un geam aburind, pe care un copil conturează o floare, cu degetul. Oamenii stau la ferestre. Cu cotul sprijinit de pervaz, ascultă jocul de sunete pe care stropii îl mixează păstrându-și ritmul alert. De pe acoperișuri curg șiroaie de apă, ce se strâng în bidoane vechi, la fiecare colț de casă. Un cățel ia parte, pentru prima dată, la un spectacol ud și rece, numit ploaie. Speriat, încearcă să se acomodeze cu fenomenul. În poziția de șezut, privește de pe prispa neatinsă de apă, cum stropii cad ordonați, lovind asfaltul. Câteva picături i se opresc pe nas. Se scutură și se dă puțin mai în spate. Apoi, își dă seama că îi place asta și își reia poziția. Stropii îl ating în număr tot mai mare. Se ridică și începe să alerge dintr-un capăt al curții în celălalt, și invers. O bucurie de neînțeles pare să-l fi cuprins. Se udă, aleargă, se oprește, se scutură...iar se udă, iar aleargă, se oprește din nou. Ploaia nu contenește să cadă. La o altă fereastră, draperia trădează încă un om ascuns la adăpost. Copilul șterge floarea și conturează un balon, apoi rămâne, curios, la geam. La un moment dat, zărește cățelul în bătaia stropilor, care, parcă, nu mai par atât de grei și aspri. Preț de câteva minute asistă la un spectacolul murdar de noroi. Își întoarce privirea spre părinți și sparge tăcerea: "Ploaia rănește oamenii?", îi întreabă. "Nu, sunt doar niște stropi de apă." Nedumerit, copilul continuă: "Atunci de ce stăm închiși în casă, de fiecare dată când plouă? De ce ne ascundem de ploaie?" Tatăl se uită spre fereastră și dă din umeri. Niciunul nu știe ce să raspundă baiețelului. Încruntat, coboară de pe scaun, încalță o pereche de papuci și pleacă afară.

... cu atât ne va fi mai ușor să înțelegem oamenii.