Părinții, îngeri păzitori

            Am trăit, de curând,  un sentiment, cum nu îmi aduc aminte, să mai fi trăit vreodată. Pentru o clipă, m-am simțit părinte pentru părinții mei. Am fost nevoită să le dictez un text, literă cu literă, virgulă cu virgulă. A fost un sentiment, pe cât de frumos, pe atât de ciudat. Nu mă gândeam decât la răbdarea de fier pe care  trebuie să o aibă un părinte, atunci când își inițiază copilul în primii ani din viață. Atât de mici și de stângaci. Atât de curioși și de iresponsabili, dar mai ales, atât de prinși în necunoscut. Am trecut cu toții pe acolo. Am trecut cu pași repezi, prea repezi parcă văzuți acum. Amintirea este singura care mai poate reda momentele. Felul în care trebuia ținut stiloul, căciulițele de care uitam mereu, literele care erau atât de multe, atât de diferite una de cealaltă, consoane pe care le numeam vocale, și invers. Timpul trece. Va veni ziua în care, îi voi hrăni cu lingurița și, poate, și ziua în care, îi voi ține de mână, pentru a păși. Va mai veni ziua în care, îi voi spăla și îi voi îmbrăca curat. Exact cum făceau ei cu mine. Îmi doresc să trăiesc atâția ani, cât să pot face pentru ei tot ceea ce au făcut ei pentru mine. Ciudat însă, eu voi face asta, atunci când ei vor fi mari deja ... neputincioși în lupta cu viața.  

Bărbații de ieri, fetele de azi

           Bărbații de atunci purtau cu ei, în loc de accesoriu, un buchet de flori. Băieții de acum nu știu cum arată o florărie. Bărbații de atunci lăsau femeile să fie în centrul atenției. Băieții de acum sunt obsedați de propria imagine. Bărbații aveau cu ei tot timpul un set de complimente, cei de acum au un set de căști și prea puține vorbe frumoase. Bărbații lăsau loc de eleganță și stil, cei de acum se inundă în dezgust și aroganță. Plictisiți, mofturoși, prea puțin educați. Din urmă vin fetele care uită să mai lase acasă măcar o parte din pretenții. Femeile de atunci știau să se lase curtate de bărbații care nu știau să piardă. Fetele de acum se urcă în prima mașină care le taie "elegant" calea. Femeile de atunci erau întâi feminine, și mai apoi frumoase. Priveau de la distanță în oglinzile care știau cum să le facă mulțumite de ceea ce văd. Fetele de acum sunt în stare să adoarmă în fața oglinzii, dar nu să se și trezească în fața ei. Femeile acelea știau să se facă dorite, cele de acum inspiră...nu inspiră nimic. După acele femei întorceai privirea, cele de azi nu merită efortul. Bărbații de atunci făceau din femei, bijuterii. Fetele de azi se lasă cumpărate de ele. Fetele de azi nu vor învăța să fie femei, iar băieții de azi nu vor ajunge niciodată bărbații de ieri.

Acolo unde Dumnezeu se termină, începe haosul

           M-am născut într-o familie în care s-a vorbit mult despre ceea ce se cheamă "credință". L-am cunoscut pe Dumnezeu de mică, însă de-abia pe la vârsta adolescenței, m-am apropiat mai mult de El. Îmi plăcea să merg la slujbele de duminică, chiar dacă târziu am înțeles tot ceea ce se spunea acolo. Eram prezentă, îmi era de ajuns. Unii oameni Îl descoperă târziu, alții, poate, niciodată. Unii Îi rostesc numele, chiar dacă nu cred în El, în timp ce alții cred, dar nu suficient. Nu puține sunt vocile care spun că nu există, că sunt doar adevăruri fără temei. La fel de multe sunt și vocile care inventează Apocalipse și sfârșituri Biblice. Nu a murit nimeni și nici nu o va face, doar pentru că spun oamenii de știință. Eu nu cred în poveștile nimănui. Știu doar că El este acolo și că ne suportă. Până când, numai El știe.

Gânduri de sub brad

           Nu mai este nicio altă perioadă a anului, cu o încărcătură emoțională atât de mare, cum este cea a Crăciunului. Nu știu cine mai simte ca mine, cert este ca îmi place ce simt. Lăsând în urmă imaginea amară în care oamenii se calcă în picioare, ca nu cumva să piardă ofertele, Crăciunul este și va rămâne un amalgam de gânduri bune și o desagă de cadouri. Nu încetez să cred în Moș Crăciun și nici nu renunț să îl aștept. O listă cu dorințe care nu suportă amânare și care se repetă de la un an la altul, este ceea ce am pentru el. Sunt câțiva copii care se bucură atunci când le întinzi un ou de ciocolată, pentru surpriza din el. Copii care nu știu ce înseamnă o cină caldă în familie. Copii care fac dintr-o pâine, un motiv de bucurie. Copii care, atunci când îi întrebi ce își doresc să primească, își pleacă privirea și cer, lipsiți de speranță, ceva de mâncare. Ca ei sunt sute, milioane, poate. Sunt prea mulți, iar Moș Crăciun e numai unul. Aștept acel Crăciun în care o să îmi doresc și eu ceva, pentru mine. Până atunci, vreau zambete pe chipurile acelor suflete. Vreau ca cei care au, atât de mult încât nu cunosc măsura, să dea și celor care nu au.... poate nici speranță.

Refuz sa traiesc in viitor!

           Nu demult, priveam la ecrane alb-negru, atribuind imaginilor culori, una si una. Faceam cu randul, care dintre noi sa se ridice din pat, sa schimbe postul, din acele butoane mari si greu de manevrat. Acum, nu doar ca avem telecomanda, sunt doua chiar. Nu mai stii din care sa pornesti televizorul si din care sa-l opresti. Ma minunez pe zi ce trece, cum tehnologia asta continua sa spele mintile oamenilor. Aveam un telefon cu lumini galbene. O tastatura care isi arata uzura prin disparitia cifrelor, rand pe rand. Nu mai aveam nevoie de litere, o invatasem pe de rost. Soneria era parca de la instalatia de pom. Bateria tinea o vesnicie. Nokia 1310. Era pe atunci ceva ce astazi poarta numele de I-Phone, iar mare parte din populatie il poarta in buzunare. S-a raspandit mai repede decat adeptii unei secte. Nu il contest. Ma uimeste rapiditatea cu care tehnologia ne poarta in "noutatile" ei. Risipa de bani. Azi ai un model de telefon, maine pe piata se lanseaza altul. Publicitate ferma, orb sa fii sa nu ti-l doresti. Azi conduci un anume tip de masina, luna viitoare aceeasi firma aduce in fata acelasi model, ceva mai "coafat". Esti disperat, vrei sa fie a ta. Rusinea iti apasa pe umeri. Cum este posibil sa conduci o masina care nu este nici macar "noul model"? Din nou, risipa de bani. Cineva spunea ca parintii nostri schimbau mobila o data la zece ani, si nici atunci. Copiii nostri o vor schimba de doua ori pe an, doar pentru a tine pasul cu moda. Cunosc copii de 2-3 anisori care sunt dependenti de tablete si de smart-phone-uri. Puteti sa ardeti acele carticele cartonate din care invatam sa distingem pasarile de animale. Aplicatiile nu doar ca le arata, le si vorbesc. De altfel, puteti sa ardeti si stravechile manuale, nu mai e mult si pe banci vor sta tabletele. Cuvinte precum: stilou, compas, ascutitoare, creion, acuarele... nu vor ajunge in vocabularul generatiilor ce vor veni...si nici tableta nu va pata fata de banca cu cerneala. Ce pacat!

Nu am nevoie de un calendar care sa imi aduca aminte cand trebuie sa iubesc. Nu am nevoie nici de cele doua zile pe care anul mi le da, ca sa impart sentimente. Le pun in plic si le fac retur. Imi trebuie doar timp. Intr-o perioada in care banii tin loc de aer si datoriile de cald, timpul a devenit si el o specie rara. Daca inainte era nevoie doar de bani, pentru a face lucruri, acum e nevoie de timp, banii sunt oricum indispensabili. Daca nu ai un loc de munca, ai timp din plin si bani deloc. Daca muncesti, ai bani din plin si timp deloc. Oricum ar fi, e pe dos. Intr-o viata plina de lucruri nefolositoare, banii raman singurii vinovati pentru ceea ce suntem. Insetati dupa nimicuri. Alertati dupa averi. Preocupati de mizerii. Suntem consumatorii propriilor noastre minciuni. Am ajuns sa ne inselam pentru castig. Suntem oameni intre oameni, nu roboti in asteptare.  

Cum ar fi

Un ceas care sa opreasca timpul. O carte care vorbeste. Un copil care nu plange. Un soare care nu apune. O viata care nu se termina. Un ceai fara aroma. Un stilou fara cerneala. Un foc care nu se stinge. O pasare care nu zboara. Un copac care nu creste. O inima care nu bate. O minge care nu sare. O vioara care nu canta. Un batran care nu stie povesti. O oglinda in care nu apari. O fotografie alba. O pagina nescrisa. Un cuvant nerostit. Un pian fara clape. Un parfum care nu miroase. Un tren care nu intarzie. O zi care nu mai vine. O floare care nu se usuca. Un cantec care nu se termina. O femeie care tace. Un barbat care plange. Un nor care cade. O umbrela care se ascunde de ploaie. O ploaie fara stropi. Un om fara sentimente. Viata mea fara tine in ea.