Astăzi, te-am iubit mai puțin cu o oră

           Mâine, timpul meu va fi altfel. Își va da jos aripile și atunci îl voi învăța să pășească. Te voi lua de mână și vom sta departe de tot ceea ce îl măsoară. Vom ține ochii închiși, chiar și la semafor. Ne vom uita la cei din jur, ca și cum ar fi setați pe repede. Noi vom păși lent, printre oamenii care au uitat cum să meargă. Îi vom privi cum aleargă, disperați să ajungă în locuri care oricum nu se mișcă din loc. Ei vor vrea neapărat să ajungă acolo, primii. Ne vom opri din a mai face lucruri și vom rămâne nemișcați. Atunci va fi haos. Timpul va sta, însă oamenii vor continua să alerge. În toate direcțiile vor fi pași, din toate părțile vor sări gânduri. Oamenii și gândurile poartă aceeași haină. Gândurile și oamenii pășesc pe aceleași urme. Oamenii se gândesc la cum ar putea sa facă cât mai multe lucruri, gândurile îi îndeamnă pe oameni...același lucru. Nimeni nu mai știe să stea. Cu toții am uitat banalul. A devenit imposibil, să iți faci un plan de azi, pe mâine, pentru că mâine este deja azi, iar azi, timpul a trecut enervant de repede. Am fost prea ocupați să îl vedem. Am fost prea concentrați în a face lucruri. Creierul nu este un bun dirijor. Dacă ar putea sa tacă, măcar o dată pe oră. Să aibă și el pauza lui, legal, la un program de opt ore. Astăzi, te-am iubit mai puțin cu o oră, promit să recuperez mâine.

Rațiune vs. multe zerouri

            L-am auzit pe un taximetrist lăudându-se că își va atinge target-ul, că sigur "mai ia câte un prost din mers". Cred că, de-ar fi gândit, și-ar fi dat seama că datorită "acelor proști", mâncarea lui este alta decât painea cu parizer. Nu știam dacă să-mi fie rușine pentru el că este needucat sau pentru clienții lui care se otrăvesc din amabilitatea lui. Setea de bani face din oameni: bancnote. Pentru un taximetrist, suntem totalul de pe ecran. Pentru un șofer de maxi-taxi, suntem 1 leu în plus. Pentru o bancă, suntem multe zerouri. E ca și cum, am avea lipit pe frunte câte o bancnotă, a cărei valoare se mărește odată cu distanța parcursă. Cu cât este mai lungă cursa, cu atât respectul crește. De altfel, dacă ceri să fii dus pe o distanță scurtă, primești, pe lângă refuz, remușcarea că ai îndrăznit, să întrebi. În momentul acela, nici măcar monedă nu te poți numi. Cred că, se va ajunge până la un punct în care nu vor mai exista nume. Nu vom mai fi oameni, ci sume. Am dus noțiunea de bani într-o zonă în care nu apare și vindecarea. Și când te gândesti că scopul lor a fost acela de a ne ajuta, de a ne întreține. Am uitat complet ce înseamnă strictul necesar. Am omis să ne mai oprim. Cu cât este mai mult, cu atât este mai bine. Un singur zero nu înseamnă nimic, mai multe zero/uri schimbă radical situația. Ne vindem unii pe alții. Cumpărăm vieți omenești, vindem suflete de oameni.

Interviul cu mine

- Cine ești?

Un om simplu, muritor de rând. 

- Ce te împlinește?

Mi-a plăcut dintotdeauna să muncesc, cred că asta m-a făcut să mă simt împlinită. Îmi place atunci când realizez lucruri. Nu am cunoscut, de mică, ce înseamnă să primești, de fiecare dată când îți dorești ceva.

- Copilăria îți lipsește?

Copilăria? Nu știu ce înseamnă termenul ăsta. Copil am fost, dar de copilărie nu m-am împiedicat. În schimb, am văzut-o la cei din jurul meu. Părea perfectă, însă imposibilă pentru mine. Jucăria mea a fost creta. Copiii aduceau afară tot felul de minunății din plastic, eu aveam cu mine o bucată de cretă, uneori chiar și o piatră care zgâria în alb. 

- Ce desenai?

Fluturi. Și mai târziu am înțeles și de ce. 

- Ce îți doreai să fii?

Nu mai știu. Învățătoare, parcă. 

- Ai vreun regret?

Nu. Oricum nu sunt direct responsabilă de toate lucrurile care mi se întamplă în viață, deci din moment ce nu eu dețin controlul, nici regretele nu își au locul. 

- Care este cel mai frumos lucru, care ți s-a întâmplat, în ultimul timp?

Nunta.

- Cum este viața ta acum?

Pe dinafară frumoasă. Pe dinăuntru este întuneric, nu reușesc să văd mare lucru. 

- Cum poate fi frumoasă doar pe dinafară?

Zâmbesc mult, iar dacă uit să o fac, mă gândesc imediat la cel care îmi va fi alături toată viața.

- Cine?

După Dumnezeu, soțul meu.

- Ce ai vrea să schimbi la viață, dacă ai putea?

Trecutul, dar dacă l-aș schimba, nu aș mai putea ajunge unde sunt acum. Totuși, aș schimba câte ceva la el. 

- Cum ai fi vrut să fie?

Mai luminat. Cu oameni mai buni.

- Spune-mi despre oameni.

Omul este o făptură frumoasă, însă răutatea, ura și invidia îl fac să devină urât. Oamenii buni au rămas puțini. Nu am înțeles niciodată de ce se întâmplă așa.

- Tu ce fel de om ești?

Sunt un om rău și eu. Oricât mă străduiesc să nu fiu ca ceilalți, nu îmi iese de fiecare dată. Și este suficient să fii rău o singură dată, ca să te poți număra printre ei, iar eu nu am fost rea doar o dată.

- Ce înseamnă, pentru tine, a fi rău?

Înseamnă a face lucruri care îi rănesc pe cei din jur, nu neapărat fizic. Eu, de cele mai multe ori, mă gândesc, mai întâi, să-mi fie mie bine. Asta înseamnă să fii un om rău. Un om bun nu doar că nu se așează pe primul loc, ba chiar uită să se mai gândească și la el.

- Ce îți dorești acum?

Să am puterea să uit tot ce a fost urât în viață, de la oameni, până la întâmplări. Să pot să țin capul sus, fără teamă. Să păstrez în viața mea numai lucrurile cu adevărat importante și să le las pe celelalte să se ducă departe. Să prețuiesc mult mai mult viața și să nu uit de Dumnezeu.

Părinții, îngeri păzitori

            Am trăit, de curând,  un sentiment, cum nu îmi aduc aminte, să mai fi trăit vreodată. Pentru o clipă, m-am simțit părinte pentru părinții mei. Am fost nevoită să le dictez un text, literă cu literă, virgulă cu virgulă. A fost un sentiment, pe cât de frumos, pe atât de ciudat. Nu mă gândeam decât la răbdarea de fier pe care  trebuie să o aibă un părinte, atunci când își inițiază copilul în primii ani din viață. Atât de mici și de stângaci. Atât de curioși și de iresponsabili, dar mai ales, atât de prinși în necunoscut. Am trecut cu toții pe acolo. Am trecut cu pași repezi, prea repezi parcă văzuți acum. Amintirea este singura care mai poate reda momentele. Felul în care trebuia ținut stiloul, căciulițele de care uitam mereu, literele care erau atât de multe, atât de diferite una de cealaltă, consoane pe care le numeam vocale, și invers. Timpul trece. Va veni ziua în care, îi voi hrăni cu lingurița și, poate, și ziua în care, îi voi ține de mână, pentru a păși. Va mai veni ziua în care, îi voi spăla și îi voi îmbrăca curat. Exact cum făceau ei cu mine. Îmi doresc să trăiesc atâția ani, cât să pot face pentru ei tot ceea ce au făcut ei pentru mine. Ciudat însă, eu voi face asta, atunci când ei vor fi mari deja ... neputincioși în lupta cu viața.  

Bărbații de ieri, fetele de azi

           Bărbații de atunci purtau cu ei, în loc de accesoriu, un buchet de flori. Băieții de acum nu știu cum arată o florărie. Bărbații de atunci lăsau femeile să fie în centrul atenției. Băieții de acum sunt obsedați de propria imagine. Bărbații aveau cu ei tot timpul un set de complimente, cei de acum au un set de căști și prea puține vorbe frumoase. Bărbații lăsau loc de eleganță și stil, cei de acum se inundă în dezgust și aroganță. Plictisiți, mofturoși, prea puțin educați. Din urmă vin fetele care uită să mai lase acasă măcar o parte din pretenții. Femeile de atunci știau să se lase curtate de bărbații care nu știau să piardă. Fetele de acum se urcă în prima mașină care le taie "elegant" calea. Femeile de atunci erau întâi feminine, și mai apoi frumoase. Priveau de la distanță în oglinzile care știau cum să le facă mulțumite de ceea ce văd. Fetele de acum sunt în stare să adoarmă în fața oglinzii, dar nu să se și trezească în fața ei. Femeile acelea știau să se facă dorite, cele de acum inspiră...nu inspiră nimic. După acele femei întorceai privirea, cele de azi nu merită efortul. Bărbații de atunci făceau din femei, bijuterii. Fetele de azi se lasă cumpărate de ele. Fetele de azi nu vor învăța să fie femei, iar băieții de azi nu vor ajunge niciodată bărbații de ieri.

Acolo unde Dumnezeu se termină, începe haosul

           M-am născut într-o familie în care s-a vorbit mult despre ceea ce se cheamă "credință". L-am cunoscut pe Dumnezeu de mică, însă de-abia pe la vârsta adolescenței, m-am apropiat mai mult de El. Îmi plăcea să merg la slujbele de duminică, chiar dacă târziu am înțeles tot ceea ce se spunea acolo. Eram prezentă, îmi era de ajuns. Unii oameni Îl descoperă târziu, alții, poate, niciodată. Unii Îi rostesc numele, chiar dacă nu cred în El, în timp ce alții cred, dar nu suficient. Nu puține sunt vocile care spun că nu există, că sunt doar adevăruri fără temei. La fel de multe sunt și vocile care inventează Apocalipse și sfârșituri Biblice. Nu a murit nimeni și nici nu o va face, doar pentru că spun oamenii de știință. Eu nu cred în poveștile nimănui. Știu doar că El este acolo și că ne suportă. Până când, numai El știe.

Gânduri de sub brad

           Nu mai este nicio altă perioadă a anului, cu o încărcătură emoțională atât de mare, cum este cea a Crăciunului. Nu știu cine mai simte ca mine, cert este ca îmi place ce simt. Lăsând în urmă imaginea amară în care oamenii se calcă în picioare, ca nu cumva să piardă ofertele, Crăciunul este și va rămâne un amalgam de gânduri bune și o desagă de cadouri. Nu încetez să cred în Moș Crăciun și nici nu renunț să îl aștept. O listă cu dorințe care nu suportă amânare și care se repetă de la un an la altul, este ceea ce am pentru el. Sunt câțiva copii care se bucură atunci când le întinzi un ou de ciocolată, pentru surpriza din el. Copii care nu știu ce înseamnă o cină caldă în familie. Copii care fac dintr-o pâine, un motiv de bucurie. Copii care, atunci când îi întrebi ce își doresc să primească, își pleacă privirea și cer, lipsiți de speranță, ceva de mâncare. Ca ei sunt sute, milioane, poate. Sunt prea mulți, iar Moș Crăciun e numai unul. Aștept acel Crăciun în care o să îmi doresc și eu ceva, pentru mine. Până atunci, vreau zambete pe chipurile acelor suflete. Vreau ca cei care au, atât de mult încât nu cunosc măsura, să dea și celor care nu au.... poate nici speranță.