Copilărie, în alb și negru

    Eram mică și îmi doream și eu curcubeu multicolor din plastic, ca al vecinei de la etajul patru. Apoi, aș fi vrut să am și eu o păpușă, ca cele din desene animate, cum aveau toate fetele, la scară. Nu am avut un ursuleț cu care să dorm și care să-mi fie prieten, necondiționat. Telefon mobil, mașină la majorat, nopți prin cluburi, și altele. Mă supăram și spuneam că le voi da copiilor mei, tot ce mi-a lipsit mie. Nu. Nu le voi da toate astea. Dacă stau bine să mă gândesc, mi-a lipsit o familie. O mamă care să-mi împletească părul și să îmi vorbească despre prințese, un tată care să mă apere de monștri și niște bunici care să-mi citească povești, pe sub lentilele galbene de vreme. Am avut o mamă care nu a avut timp de mine, pentru că nu îi ajungea timpul cu noi. Un tată care și-a luat în serios rolul de sponsor și a uitat să fie părinte pentru copiii lui. Un bunic pe care l-am cunoscut prea puțin, și o bunică pe care aș fi preferat să nu o cunosc. Da. Le voi da toate astea. 

Fericirea unora, nefericirea multora

   Poți să ai cel mai înalt brad din târg. Poate să fie cu cele mai bogate crengi. Poți să pui în el cele mai frumoase globuri. Poți să pui printre globuri cele mai râvnite dulciuri. Poți să faci și funde roșii, dacă vrei. Poți să-i pui și instalație în formă de căsuțe. Poți să adaugi și câțiva reni și vreo două steluțe din lemn. Poate să ningă cu fulgi mari și moi, cum doar în povești se întâmplă. Poți să îmbraci cadourile în cea mai fină hârtie. Poți să aduci în casă atmosfera sărbătorilor în toate formele ei, dar dacă nu ai o familie care să se bucure cu tine, poți să duci bradul înapoi. 

Șase ani, de-atunci

   Eram la masă, la Mc Donalds, și mâncai cartofii prăjiți, cu pumnul. Era prima noastră întâlnire.  Ți-ai fixat ghetele pe un capac de canalizare și nu te-ai mișcat din loc, până nu m-ai văzut venind. Aveam o rochiță scurtă, cizmele lungi peste genunchi și poșetă, de firmă, pe mâna stânga, ca să te impresionez. Te însoțeam la medic, ca să îți scoți o aluniță, apoi, până la sfârșitul zilei, ți-am înlocuit bandajul. La plecare, de cealaltă parte a drumului, refuzai să te urci în mașină, de teamă că nu o să mă mai vezi niciodată. La a doua întâlnire, am dormit împreună. Dormit. Mi se formase un chist și mă aștepta un tratament lung și costisitor. Nu ai plecat. Ai rămas lângă mine și te-ai asigurat că urmez tratamentul. Zilele au trecut, nopțile și ele. Doi ani mai târziu, într-una dintre grădinițele din Paris, emoționat, mi-ai cerut să-ți fiu soție. Ne-am mutat împreună și pentru că era prea devreme pentru un bebe, l-am ales pe Ray să ne țină de urât, și de cald. Curând, mărim familia cu încă un membru. Șase ani, de-atunci...

Crăciunul

    Porțiunea mea preferată din an. De astăzi am pus colindele pe fundal. Bebe cere portocale. Mai lipsește zăpada și omul ei rotund. Să fim mai buni, mă gândesc. Să fim mai răbdători, îmi doresc. Și să iubim mai mult. Să iubim de tot timpul. Să dăruim, fără să cerem. Să iertăm. Să iertăm sincer. Să fim mai blânzi, din ochi, din inimă și din mâini. Decât să lovim, mai bine să mângâiem. Să spunem o vorbă bună. Să îngropăm adânc tot ce-i rău și să lăsăm bunătatea să iasă la lumină. Soarele mai vine de-abia la primăvară. Să zâmbim oricum, fie că plouă sau e urât afară. Să fim oameni, până la ultima stație. Și când ne dăm jos, să nu uităm să întindem o mână unui copil, unui bătrân, unui om bolnav.

Octombrie era despre noi

...doi, anul trecut. Despre noi trei, anul acesta. Mi-am dorit familie, și apoi carieră. Dumnezeu le-a așezat invers. Ceva lipsea, până de curând, când am plâns, de teamă să nu-mi ia cineva plânsul de fericire. Acum aștept, un el sau o ea. Nouă luni în care va trebui să învăț să fiu mamă, nouă luni în care sper să se inventeze manualul unui tată. Să ne ierți, dacă nu vom fi perfecți. Să nu te superi, dacă laptele din biberon va avea gust ciudat sau dacă supa va avea prea mult morcov. Să nu ne cerți, dacă vom fi stângaci și să nu plângi, dacă nu vom face lucrurile corect. Suntem începători. Așa cum tu vei fi la început de drum, așa vom fi și noi, doar că de dimensiuni mai mari.

   Toamna, copacii își dau jos frunzele, iar primăvara își pun unele noi. Oamenii, dacă ar avea frunze, ar scoate toamna din calendar, doar să nu schimbe nimic la ei. Oamenii nu au răbdare, copacii, da. Așteaptă cuminți zile cu sutele, ca să îmbrace frunze noi. Oamenii își pun obiceiuri vechi, pe sub tricou dimineața și gânduri negre, pe sub pălărie, seara. Omul ar tăia orice copac, fără remușcare. N-am văzut niciun copac care să taie vreun om. Mult timp, am crezut că omul este una cu copacul. Nici vorbă, copacul este superior omului.