Șase ani, de-atunci

   Eram la masă, la Mc Donalds, și mâncai cartofii prăjiți, cu pumnul. Era prima noastră întâlnire.  Ți-ai fixat ghetele pe un capac de canalizare și nu te-ai mișcat din loc, până nu m-ai văzut venind. Aveam o rochiță scurtă, cizmele lungi peste genunchi și poșetă, de firmă, pe mâna stânga, ca să te impresionez. Te însoțeam la medic, ca să îți scoți o aluniță, apoi, până la sfârșitul zilei, ți-am înlocuit bandajul. La plecare, de cealaltă parte a drumului, refuzai să te urci în mașină, de teamă că nu o să mă mai vezi niciodată. La a doua întâlnire, am dormit împreună. Dormit. Mi se formase un chist și mă aștepta un tratament lung și costisitor. Nu ai plecat. Ai rămas lângă mine și te-ai asigurat că urmez tratamentul. Zilele au trecut, nopțile și ele. Doi ani mai târziu, într-una dintre grădinițele din Paris, emoționat, mi-ai cerut să-ți fiu soție. Ne-am mutat împreună și pentru că era prea devreme pentru un bebe, l-am ales pe Ray să ne țină de urât, și de cald. Curând, mărim familia cu încă un membru. Șase ani, de-atunci...

Crăciunul

    Porțiunea mea preferată din an. De astăzi am pus colindele pe fundal. Bebe cere portocale. Mai lipsește zăpada și omul ei rotund. Să fim mai buni, mă gândesc. Să fim mai răbdători, îmi doresc. Și să iubim mai mult. Să iubim de tot timpul. Să dăruim, fără să cerem. Să iertăm. Să iertăm sincer. Să fim mai blânzi, din ochi, din inimă și din mâini. Decât să lovim, mai bine să mângâiem. Să spunem o vorbă bună. Să îngropăm adânc tot ce-i rău și să lăsăm bunătatea să iasă la lumină. Soarele mai vine de-abia la primăvară. Să zâmbim oricum, fie că plouă sau e urât afară. Să fim oameni, până la ultima stație. Și când ne dăm jos, să nu uităm să întindem o mână unui copil, unui bătrân, unui om bolnav.

Octombrie era despre noi

...doi, anul trecut. Despre noi trei, anul acesta. Mi-am dorit familie, și apoi carieră. Dumnezeu le-a așezat invers. Ceva lipsea, până de curând, când am plâns, de teamă să nu-mi ia cineva plânsul de fericire. Acum aștept, un el sau o ea. Nouă luni în care va trebui să învăț să fiu mamă, nouă luni în care sper să se inventeze manualul unui tată. Să ne ierți, dacă nu vom fi perfecți. Să nu te superi, dacă laptele din biberon va avea gust ciudat sau dacă supa va avea prea mult morcov. Să nu ne cerți, dacă vom fi stângaci și să nu plângi, dacă nu vom face lucrurile corect. Suntem începători. Așa cum tu vei fi la început de drum, așa vom fi și noi, doar că de dimensiuni mai mari.

   Toamna, copacii își dau jos frunzele, iar primăvara își pun unele noi. Oamenii, dacă ar avea frunze, ar scoate toamna din calendar, doar să nu schimbe nimic la ei. Oamenii nu au răbdare, copacii, da. Așteaptă cuminți zile cu sutele, ca să îmbrace frunze noi. Oamenii își pun obiceiuri vechi, pe sub tricou dimineața și gânduri negre, pe sub pălărie, seara. Omul ar tăia orice copac, fără remușcare. N-am văzut niciun copac care să taie vreun om. Mult timp, am crezut că omul este una cu copacul. Nici vorbă, copacul este superior omului. 

  Să ajut un copil, un bătrân sau un orice, în fiecare zi, asta mi-am propus. Astăzi, donez păr pentru copiii bolnavi de cancer. Mâine, găsesc eu ceva cu care să bifez ziua.

   După o zi petrecută printre adulți, contrariată că niciunul nu mulțumește, după ce primește ajutor, de pe peronul Gării de Nord, o fetiță mi-a mulțumit, după ce am împărțit cu ea un covrig cu semințe.