Viitorul, în creion

     Nu îmi doresc o viață perfectă. Tu, copiii, stiloul și cerneala-mi veți fi de ajuns. Șemineul va arde-ncontinuu, în timp ce stropii vor ține ritmul pe fereastra uitată deschisă. Lumina-mi va fi alături, atunci când penița va scrie povești...despre oameni... Pianul va stinge tăcerea, pe note de râsete, din odaia de sus. Tu, din colțul odăii, vei sta să privești. Este tabloul nostru, tablou al vieții în doi, trei, patru... Femeia care stă pe covor și scrie despre ce o inspiră, lumina caldă care îmbracă, în galben, momentul, pianul blând care refuză să tacă. Despre iubire...aș vrea să fie numele cărții. Fericire...aș vrea să fie numele străzii.

         Trec zorii fără noi, când iubim puțin

         Trupuri pline cu oameni goi

         Ceva se-ntâmplă cu noi

     Semaforul trecuse la roșu, dar nimeni nu îndrăznea să pornească de pe loc. Era ca și cum lumea s-ar fi oprit timp de câteva secunde, fără să fi anunțat cineva. Bătrânul care oprise timpul își târâia piciorul, lăsând parcă în urma lui o lecție de viață, o lecție pe care nu o găsești nici în cărți, nici în povești de tot felul. L-am privit și mi-am imaginat, cum ar fi un astfel de moment, măcar o dată pe zi, care să-ți spună în imagini ce e viața și cât de ce mici suntem noi, în fața ei. Bătrânul părea să fi răzbit.

       O să port cu mine o ușă imaginară, ca să invit afară orice om rău îmi intersectează viața. Și-atunci voi fi înconjurată doar de oameni buni.

          Am auzit pe cineva spunând, că nu crede în Dumnezeu, pentru că nu L-a văzut niciodată. Dar în câte lucruri credem, în fiecare zi, fără ca măcar să le vedem? De la nicio masă nu ne lipsește pâinea. O mâncăm pur și simplu. Nu știm cine a făcut-o și ce a pus în ea. Mâncăm și nu punem întrebări. Bem apă, fără să știm dacă este pură sau nu. O bem, pentru că ne este sete. Fără întrebări. Dar când știm că cineva poate fi mai presus de orice lucru, devenim curioși...invidioși chiar, pentru simplul fapt că este acolo. Nici eu nu L-am văzut și nici nu vreau. E suficient să mă vadă El pe mine. Și nici nu L-am căutat, pentru că m-a găsit El, înainte ca eu să încep să umblu.

       Am un borcan imaginar în care intru. Aș trage ușa după mine, dar cum nu are, o să-i închid capacul.