Cu gândul la cele trecute

               Am abandonat toate lucrurile care îmi alimentau fericirea. Involuntar, îmi place să cred. Dintre toate, cel mai mult îmi lipsesc cărțile. Mirosul aspru pe care îl inhalam printre rafturile veterane ale bibliotecii, orele care se măsurau altfel citind, liniștea de dincolo de scârțâitul ușilor de lemn, foșnăitul inocent al cărților, paginile aspre de ziar, galbenul uniform al cărților vechi, tușul neclar al literelor bătute la mașinile de scris. După ce am neglijat cititul, am trimis departe și plimbările la pas, de la un capăt la celălalt, așa cum obișnuiam să cutreier orașul. Nu am uitat să răresc nici piesele de teatru, de operă nu mai vorbesc. Parcurile nu mai sunt de mult o prioritate, cum nici poveștile de pe banca de lemn nu s-au mai derulat. Am dat toate astea la schimb cu munca și o pagină de socializare, pe care o voi ucide, curând. Deschid o carte, pe care mă tot străduiesc să o termin, citesc pe diagonală și sfârșesc, dormind. Biblioteca, știu sigur, nu și-a mutat, încă, sediul. Plimbările s-au rărit de când am devenit și eu o victimă pe patru roți. Teatrul și opera pot fi salvate. O parte din mine este pe cale să redevină om. Cealaltă...

                 Ce bine îmi pare că nu se aude ceea ce gândesc. Ați fi știut cu toții, cât îmi este de ciudă pentru nepăsarea cu care defilați, atât de mândri de voi. Cât sunteți de pasivi în fața lucrurilor amare din fața voastră. Cât sunteți de lași. Mă intrigă și mai tare, că se ia de la unul la altul. Ați rămas fără păreri, fără reacții, fără un drept la replică. Luați totul ca atare și puneți liniștiți capul pe pernă, atunci când știți că cineva rezolvă problemele în locul vostru. Trăim într-o societate bolnavă și nu vedeți asta. Am internat tot ce era uman la terapie intensivă și nu vine nimeni la programul de vizite.

               Nu îmi amintesc pe ce stradă mi-am pierdut răbdarea, așa cum, nu mai știu, cât era ceasul când a plecat de lângă mine copilăria.

Cine strigă fericirea în gura mare, într-un colț al camerei, plânge în pumni. 

Cu cât vom iubi mai mult animalele...

                  Plouă. De trei zile, soarele zace închis într-o cutie de carton și refuză să iasă. O stare de nimic a pus stăpânire, acolo unde ploaia s-a scuturat de picăturile reci. O perdea trădează câte o urmă de om și un geam aburind, pe care un copil conturează o floare, cu degetul. Oamenii stau la ferestre. Cu cotul sprijinit de pervaz, ascultă jocul de sunete pe care stropii îl mixează păstrându-și ritmul alert. De pe acoperișuri curg șiroaie de apă, ce se strâng în bidoane vechi, la fiecare colț de casă. Un cățel ia parte, pentru prima dată, la un spectacol ud și rece, numit ploaie. Speriat, încearcă să se acomodeze cu fenomenul. În poziția de șezut, privește de pe prispa neatinsă de apă, cum stropii cad ordonați, lovind asfaltul. Câteva picături i se opresc pe nas. Se scutură și se dă puțin mai în spate. Apoi, își dă seama că îi place asta și își reia poziția. Stropii îl ating în număr tot mai mare. Se ridică și începe să alerge dintr-un capăt al curții în celălalt, și invers. O bucurie de neînțeles pare să-l fi cuprins. Se udă, aleargă, se oprește, se scutură...iar se udă, iar aleargă, se oprește din nou. Ploaia nu contenește să cadă. La o altă fereastră, draperia trădează încă un om ascuns la adăpost. Copilul șterge floarea și conturează un balon, apoi rămâne, curios, la geam. La un moment dat, zărește cățelul în bătaia stropilor, care, parcă, nu mai par atât de grei și aspri. Preț de câteva minute asistă la un spectacolul murdar de noroi. Își întoarce privirea spre părinți și sparge tăcerea: "Ploaia rănește oamenii?", îi întreabă. "Nu, sunt doar niște stropi de apă." Nedumerit, copilul continuă: "Atunci de ce stăm închiși în casă, de fiecare dată când plouă? De ce ne ascundem de ploaie?" Tatăl se uită spre fereastră și dă din umeri. Niciunul nu știe ce să raspundă baiețelului. Încruntat, coboară de pe scaun, încalță o pereche de papuci și pleacă afară.

... cu atât ne va fi mai ușor să înțelegem oamenii.