Nu te maturiza, nu e ceea ce pare

         Priviți de jos, oamenii au zâmbet pe față. De sus, au tristețe-n priviri. Nu da tinerețea pe o bătrânețe care îți va apăsa pe umeri. Trage de ea, lungește-o cât poți de mult. Iar când va veni momentul, ascunde bine jeleurile și bănuții de ciocolată. Le vei duce dorul. Creioanele colorate, fă-le loc în buzunarul drept. Îți vor fi de folos în momentele grele. Radiera, pitește-o în buzunarul stâng. Vei șterge cu ea toate lucrurile care îți vor face rău. Acuarelele, nu uita să le iei. Îți vei contura o lume a ta, în alb, verde și galben. Plastilina este esențială. Vor fi goluri în suflet pe care va trebui să le umpli. Timpul este unicul vinovat pentru ele. Creta, închide-o în palmă și ține pumnul strâns. Vei face câte un semn, acolo unde viața va lovi mai tare. Pășește cu grijă. Totul în jur e nesigur. Pune-ți pelerina de super-erou, te va proteja de oameni. În desene-animate, răutatea vine din monștri. În viață, monștrii sunt în formă de oameni. 

Nu te maturiza, este doar o capcană.

Pauză de pian

Cu gândul la cele trecute

               Am abandonat toate lucrurile care îmi alimentau fericirea. Involuntar, îmi place să cred. Dintre toate, cel mai mult îmi lipsesc cărțile. Mirosul aspru pe care îl inhalam printre rafturile veterane ale bibliotecii, orele care se măsurau altfel citind, liniștea de dincolo de scârțâitul ușilor de lemn, foșnăitul inocent al cărților, paginile aspre de ziar, galbenul uniform al cărților vechi, tușul neclar al literelor bătute la mașinile de scris. După ce am neglijat cititul, am trimis departe și plimbările la pas, de la un capăt la celălalt, așa cum obișnuiam să cutreier orașul. Nu am uitat să răresc nici piesele de teatru, de operă nu mai vorbesc. Parcurile nu mai sunt de mult o prioritate, cum nici poveștile de pe banca de lemn nu s-au mai derulat. Am dat toate astea la schimb cu munca și o pagină de socializare, pe care o voi ucide, curând. Deschid o carte, pe care mă tot străduiesc să o termin, citesc pe diagonală și sfârșesc, dormind. Biblioteca, știu sigur, nu și-a mutat, încă, sediul. Plimbările s-au rărit de când am devenit și eu o victimă pe patru roți. Teatrul și opera pot fi salvate. O parte din mine este pe cale să redevină om. Cealaltă...

                 Ce bine îmi pare că nu se aude ceea ce gândesc. Ați fi știut cu toții, cât îmi este de ciudă pentru nepăsarea cu care defilați, atât de mândri de voi. Cât sunteți de pasivi în fața lucrurilor amare din fața voastră. Cât sunteți de lași. Mă intrigă și mai tare, că se ia de la unul la altul. Ați rămas fără păreri, fără reacții, fără un drept la replică. Luați totul ca atare și puneți liniștiți capul pe pernă, atunci când știți că cineva rezolvă problemele în locul vostru. Trăim într-o societate bolnavă și nu vedeți asta. Am internat tot ce era uman la terapie intensivă și nu vine nimeni la programul de vizite.

               Nu îmi amintesc pe ce stradă mi-am pierdut răbdarea, așa cum, nu mai știu, cât era ceasul când a plecat de lângă mine copilăria.