Săptămâna patimilor

   Este săptămâna în care trebuie să ne pară rău. Să ne pară rău pentru tot răul pe care l-am făcut, intenționat, sau nu. Să ne pară rău și pentru binele pe care am fi putut să îl facem. Să ne mai pară rău pentru cuvintele pe care le-am rostit și care, poate, au rănit pe cineva. Tot rău să ne pară și pentru reacțiile la nervi, stres și oboseală. Să le cerem iertare celor cărora le-am greșit și să-i iertăm pe cei care au făcut același lucru. Nu știu cât de buni trebuie să fim săptămâna asta, dar știu sigur că puțin mai blânzi putem fi.

 La ce-i folosește omului să câștige lumea-ntreagă, dacă-și pierde sufletul...

Dilemă

     De câte ori vine vara, am o dilemă cu pălăriile. Să o porți că e soare, dar e prea cald. Să o porți în oraș, dar doar pe lumină. Să o porți seara, inutil, că ea te ferește de soare. Să o numești accesoriu și nici la volan, să nu o dai jos. Să o ții pe cap, când intri într-o încăpere sau să o scoți. Să porți ziua pălărie din paie, iar seara nu. Să porți seara negru, iar ziua nu. Caut instrucțiuni de folosire pentru pălării.

      Băieții ăștia care conduc mașini mai scumpe decât casa în care locuiesc, știu cum arată fluturașul de salariu?

       Lasă lacrimile să curgă, atunci când vor. Să curgă, atunci când emoția devine de necontrolat. Să curgă, când melodia care îți dă fiori, se aude pe fundal. Să curgă lacrimile, când îți vine să sari în sus de bucurie. Să spele fața, când din genunchi, ceri iertare și ajutor. Să curgă lacrimi chiar și de tristețe, că doar așa poți să te descarci de tot ce-i negativ. Lasă lacrimile să curgă și nu le opri din drumul lor.

Martie

   Tu când ți-ai sunat, ultima dată, mama?

Educație, în porții mici

       Își petrece opt ore pe zi, pe un scaun cu roți, ca să nu fie nevoit să se ridice de prea multe ori. Are cămașa imaculată, gulerul îi stă drept iar mânecile le ține trase, ca să nu se murdărească deloc. Părul îi stă lins, mânjit cu te miri ce. Manichiura este mai îngrijită decât a mea, într-o zi banală de vineri. Zâmbește frumos, de fiecare dată când un client al băncii se așază în fața ghișeului. Eu eram a doua. În fața mea, un domn, pe la aceeași vârstă cu imaculatul, murdar de var, de la căciulă până la bocanci, cu ciment pe unghii și pe dedesubt, aștepta, umil, să fie ajutat. Avea de ridicat o sută de lei. Imaculatul îi întinde un pix și îi cere să își scrie numele. Se retrage câțiva centimentri de la ghișeu și cu o voce plină de rușine, spune că nu știe să scrie. Imaculatul îl ignoră și îi mai dă un exemplar, adăugându-i că trebuie și semnătura, lângă nume. Eram la linia de discreție, pe punctul de a o ignora, în încercarea de a-l ajuta cumva. M-am abținut. Era destul de aglomerat și nu aș fi vrut să atrag atenția. Îi înmânează bancnota și părăsește incinta. Educatul de pe scaun râde la colega lui, mândru, probabil, că el știe să își scrie numele și nici ciment pe sub unghii nu are.