Educație, în porții mici

       Își petrece opt ore pe zi, pe un scaun cu roți, ca să nu fie nevoit să se ridice de prea multe ori. Are cămașa imaculată, gulerul îi stă drept iar mânecile le ține trase, ca să nu se murdărească deloc. Părul îi stă lins, mânjit cu te miri ce. Manichiura este mai îngrijită decât a mea, într-o zi banală de vineri. Zâmbește frumos, de fiecare dată când un client al băncii se așază în fața ghișeului. Eu eram a doua. În fața mea, un domn, pe la aceeași vârstă cu imaculatul, murdar de var, de la căciulă până la bocanci, cu ciment pe unghii și pe dedesubt, aștepta, umil, să fie ajutat. Avea de ridicat o sută de lei. Imaculatul îi întinde un pix și îi cere să își scrie numele. Se retrage câțiva centimentri de la ghișeu și cu o voce plină de rușine, spune că nu știe să scrie. Imaculatul îl ignoră și îi mai dă un exemplar, adăugându-i că trebuie și semnătura, lângă nume. Eram la linia de discreție, pe punctul de a o ignora, în încercarea de a-l ajuta cumva. M-am abținut. Era destul de aglomerat și nu aș fi vrut să atrag atenția. Îi înmânează bancnota și părăsește incinta. Educatul de pe scaun râde la colega lui, mândru, probabil, că el știe să își scrie numele și nici ciment pe sub unghii nu are.

Trăiesc

   Prietenii virtuali se întreabă de ce am ieșit din peisaj. Nu știam că sunt atât de "virală". Soțul meu îmi spunea că oricine are "momentul Ana". Să știți că sunt aici și sunt bine. Dincolo de pagina de socializare, muncesc. Prea mult. Am dat Constanța pe București, dar am uitat să iau în calcul, faptul că, aici, timpul se măsoară diferit. Nu am ajuns la nicio piesă de teatru, în parc am fost prea rar, la film, ceva mai des. Măcar sunt mai bogată cu câțiva prieteni noi, reali, cu care împart o poveste, un sandwich, o prăjitură. Nu sunt mulți, dar sunt mai mulți decât am găsit acasă.

Ce norocos sunt, că te am, i-a șoptit el.
Ce norocos ești, că mă ai, i-a șoptit ea.

    O dată pe lună verific cutia poștală. Aseară, printre facturile de utilități, am găsit un plic pe care, știu sigur, nu îl așteptam. Câteva cuvinte, scrise cu pixul, pe o felicitare venită de departe, mi-au demonstrat, încă o dată, că tehnologia nu a câștigat în totalitate. Nu și pentru mine.

Mama

     Când vreau să mă deconectez de muncă, îmi sun mama. Este singura persoană cu care, și o oră dacă vorbesc, nu se plânge de nimic. Nici că o dor lucruri, nici că îi este greu, nici că pleacă la serviciu, înainte să răsară soarele. Muncește de-o viață și nu intenționează să se oprească. Și tot timpul discuția este despre mine, nu despre ea. Ultima dată când ne-am văzut, era supărată că poate doar să citească mesajele text, nu să și răspundă.  Am întrebat-o ce vrea să-mi scrie. Mi-a răspuns senină: te iubesc.

Douămiicinșpe

     A fost anul în care prea mulți au murit și mult prea mulți au cunoscut teroarea. Aș fi sărbătorit și eu aseară, dar nu am avut ce. Am băut un pahar cu vin și m-am culcat. Atmosfera de război de afară m-a băgat sub pilotă și m-a ținut acolo până dimineață. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu pot să mă bucur doar pentru că așa cere calendarul. Nu pot nici măcar să mă bucur că a mai trecut un an. L-aș derula câteva luni, să mai schimb câte ceva. Sper doar ca anul ăsta să fie diferit. Diferit de anteriorul. Și să nu mai moară nimeni, în afară de bătrâni și bolnavi. Pentru ei e mai bine sus. 

Măcar să ningă...