O să port cu mine o ușă imaginară, ca să invit afară orice om rău îmi intersectează viața. Și-atunci voi fi înconjurată doar de oameni buni.

          Am auzit pe cineva spunând, că nu crede în Dumnezeu, pentru că nu L-a văzut niciodată. Dar în câte lucruri credem, în fiecare zi, fără ca măcar să le vedem? De la nicio masă nu ne lipsește pâinea. O mâncăm pur și simplu. Nu știm cine a făcut-o și ce a pus în ea. Mâncăm și nu punem întrebări. Bem apă, fără să știm dacă este pură sau nu. O bem, pentru că ne este sete. Fără întrebări. Dar când știm că cineva poate fi mai presus de orice lucru, devenim curioși...invidioși chiar, pentru simplul fapt că este acolo. Nici eu nu L-am văzut și nici nu vreau. E suficient să mă vadă El pe mine. Și nici nu L-am căutat, pentru că m-a găsit El, înainte ca eu să încep să umblu.

       Am un borcan imaginar în care intru. Aș trage ușa după mine, dar cum nu are, o să-i închid capacul.

           Am șlefuit viața, acolo unde mi se părea aspră. Am aprins lumini, acolo unde întunericul se-mbrăcase-n negru. 

          Ni se pare atât de greu să fim buni și suntem răi cu atâta ușurință. Aruncăm cu pietre în cei din jur, din primul rând. Nici nu ne mai obosim să aruncăm de undeva din spate. Judecăm, judecăm, judecăm. Reacționăm fără să cântărim lucrurile. Ne pare rău mai târziu...sau nu. Continuăm să facem rău. Refuzăm să facem bine. Rănim. Rănim. Rănim. Oamenii nu sunt din plastic, din păcate. Ne considerăm mai buni decât toți ceilalți. Suntem mai răi decât animalele sălbatice. Suntem bucăți de stâncă și ne vom zdrobi într-o zi. Vom fi una cu nisipul, călcați în picioare...de cei pe care i-am lovit cu pietre.