Fericirea nu se cântărește la aprozar, nu se vinde la bax și nici la suta de grame. Fericirea nu se măsoară în ore și nici termen de valabilitate nu are. Fericirea nu vine în plicul din poștă și nici la tombolă nu se câștigă.

Dincoace de ușa camerei

           Mă vedeam departe de orașul în care am crescut. Îmi plăcea să cred că schimbarea vine odată cu locul...și cu oamenii. Iată-mă aici. Înconjurată de realizări mici, dar esențiale. Am spus că undeva la vârsta pe care o am, un copil va stârni un nou început. În carieră, făceam ceva total diferit de ceea ce muncesc acum. În trecut, aveam mașina cumpărată cu bani munciți...de mine. În prezent, lucrurile stau așa cum le creionasem. Ce nu era pe listă... Un soț pe care îl vedeam doar la cinema și un suflet cald înghesuit sub blană de cățel. Cu asta m-am ales. Dintr-o suită de dorințe și planuri, indiferent de ordine, sunt condamnată să iubesc. Iar ei sunt gata să mă iubească. Un lucru e cert: Dumnezeu are pentru mine planuri mai mari decât cele pe care mi le făcusem eu.

E mai simplu să fii tu

...decât să porți povara unei măști pe care o pui doar o dată. Uităm cine suntem, doar pentru că cel de lângă noi este diferit și îi stă bine așa. Prea puțini au rămas cei ce nu se tem de ei, de cum se nasc, de traiul ce-i pândesc, de viața pe care o au. Restul sunt doar copii. Imitații. Ăsta e momentul în care devin penibili. Un penibilism născut din dorința de a ieși în evidență. Îți pui o haină care nu spune nimic despre tine, pentru că nu are ce. Cea care ți se potrivește, de fapt, stă uitată pe colțul cuierului, din ziua în care ai renunțat la tine, din ziua în care te-ai îmbrăcat în cel de lângă tine.

Fardul îți va lumina întotdeauna chipul, nu și inima.

Copilul de pe banca de lemn

   Îl zărești, de câte ori traversezi parcul. Are un loc al lui, de fiecare dată când vine de la școală. Timid, pe o margine, mult prea modest în fiecare gest pe care îl face. Ține privirea în jos, oricât de multă zarvă ar fi în jurul lui. Bocancii tociți și descusuți pe alocuri trădează neputința în fața vieții, pe care copilul o poartă neîncetat pe umerii cruzi. Haina uzată la mâneci demască sărăcia care ii distruge, necontenit, ceea ce se poate numi copilărie. Mâinile îi sunt înghețate, de mult. O căciulă purtată de vreme îi acoperă chipul, iar tot ce rămâne afară sunt ochii ce nu par să fi fost senini, vreodată. Din ghiozdanul care îi calcă pe umeri, așa cum viața îi calcă pe suflet, trage cu degetele-i amorțite de frig, cartea învelită în copertă roșie. Fără să mai închidă fermoarul, așează cartea pe genunchi, ținându-și ochii, în permanență, închiși. Din ghiozdan, o realitate amară tinde să iasă la suprafață. Mă opresc în dreptul lui și fără să fac vreun zgomot, mă așez. Ochii îi sunt închiși. Tăcută, continui să-l privesc. Din colțul gurii, un zâmbet se chinuie să apară. Ceva pare să-i lumineze copilăria pentru o clipă, măcar. Cartea e goală. Câteva pagini albe cusute cu ață stau înghesuite în coperta mult prea mică pentru a le cuprinde. Nu trece mult timp și își deschide ochii înveliți în lacrimi de fericire. Ard de nerăbdare să aflu de ce este atât de specială cartea, în care nici măcar o literă stângace nu și-a găsit existența. Simțindu-mi parcă mirarea, în timp ce o așează la locul ei în ghiozdan, începe să-mi povestească. Este mai mult decât o carte, este lumea lui închipuită în paginile albe. O lume în care greutățile nu își au locul. O lume în care visele nu pleacă odată cu lumina zilei. O lume pe care nu i-o poate lua nimeni, nici măcar viața care-i luase parcă mai mult decât avea să-i ofere. Este lumea lui pe care o poartă într-o copertă, pe marginea unei bănci, așa cum l-a învățat bunicul...înainte să moară.

Să scriu, dar cu ce cuvinte...

Mama mi-a zis să fiu om bun, dar nu mi-a spus și până când.