Opriti teoria, cobor la prima!

Cobor in statia numita "realitate", caci ceea ce voi mi-ati spus, nu este nici pe departe adevarat. Televiziunea nu este decat un bal mascat, unde premiul cel mare il ia invitatul cu cea mai falsa masca. Presa scrisa este o jungla, unde nu ai voie sa te abati de la ceea ce vor "ei". Scrii ce ti se spune, nu ce vrei tu. Radioul inseamna roboti activati sa vorbeasca despre nimic, printre melodiile care se repeta la infinit. Defineste jurnalismul daca poti. Jurnalismul este un domeniu de activitate pe care ajungi sa-l practici doar daca tatal tau este director de banca. Jurnalism poate face oricine...cu bani. Restul face practica. Jurnalism am vrut sa fac si eu, insa astazi mi-e rusine sa o spun cu voce tare. Oameni cu patru clase se dau mari jurnalisti la televizor. Nu am uitat nici dupa patru ani care sunt functiile mass-mediei si nici care sunt cele cinci intrebari la care trebuie sa raspunda o stire, pentru a fi cu adevarat una. Oricine poate scrie o barfa, insa cei care le scriu, nu se pot numi jurnalisti. Sunt cei care, in copilarie, stateau la colt de bloc si spargeau seminte, in timp ce altii, la masa de pranz, repetau tabla inmultirii. Faceti perechi de cate doi si parasiti domeniul. Lasati-i pe cei care au invatat sa-si ocupe locurile. Nu le mai murdariti aiurea. Cristian Tudor Popescu afirma, intr-un interviu, ca ar vrea ca pe ecran, in dreptul numelui lui, sa nu mai apara scris: ziarist. Pacat ca dupa atatia ani de munca ajungi sa-ti fie rusine cu ceea ce esti, din cauza amatorilor de presa scrisa si a "maimutelor" de la televizor. Audienta inseamna fuste scurte si sani care vor sa se vada pe ecrane. Pana si ei sunt dornici de vedetism, nu doar detinatoarele. A avea audienta a devenit un lucru aproape de neatins pentru cel care si-a tocit coatele pe bancile scolii, in lupta directa cu oamenii de ultima mana. Cand nu va mai fi Andreea Esca, stirile Pro Tv vor deveni istorie. Cand nu vor mai fi Andreea Tonciu, Simona Senz/sual si altele, va fi sarbatoare nationala. Faceti bine si nu va mai lasati copiii sa se uite la televizor. Noi cand eram mici spuneam ca vrem sa devenim doctori, avocati sau profesori. Ei va vor spune ca vor sa devina Bianca Dragusanu si Catalin Botezatu. Aratati-le care este drumul potrivit in viata, nu-i lasati sa cada in prima canalizare. Timpul trece iar lucrurile nu se vor schimba curand... poate niciodata. 

Atentie, se inchid usile!  

Omul si vioara

Intr-o statie de metrou, un om, intr-un colt, canta la vioara. Oamenii se grabeau, nu aveau timp nici macar sa il observe. Era ora de varf. Cineva s-a oprit, pret de cateva secunde si l-a privit. Apoi, vazand cat este ceasul, si-a dat seama ca timpul se scurge si ca trebuie sa plece. Cei care se opreau, curiosi sa-l auda, erau copiii. Insa mamele lor considerau ca este pierdere de timp, si-i privau de aceasta curiozitate. Banii pe care a reusit sa ii stranga erau bani aruncati in graba, din mers, de cateva persoane care i-au intersectat ''mila''. Prea putini au fost cei care s-au oprit, macar pentru un minut, sa asculte glasul viorii. Acel om era de fapt unul dintre cei mai renumiti violonisti iar ceea ce auzeau oamenii in acea gura de metrou, era cea mai grea opera creata vreodata la o vioara. Opera care, cateva zile inainte, umpluse o sala intreaga de ascultatori. O poveste asemanatoare am intalnit si eu, nu la metrou, ci in mall. Pe scena pe care urca tot felul de "talente", au fost invitati sa cante trei violonisti. In fata scenei nu era nimeni iar cei care treceau, nici macar nu ridicau privirea, sa vada de unde vin acele sunete. Cantau atat de frumos. As fi urcat pe scena si le-as fi multumit pentru ca exista si pentru ca nu le pasa ca nu-i asculta nimeni. Din contra, cantau din ce in ce mai frumos. Pacat ca nu vrem sa vedem ceea ce merita vazut. Pacat ca lasam sa moara instrumentele muzicale. Pacat ca radiourile emit zgomot si nu muzica.

Viitorul, in creion.

Nu vreau o viata perfecta. Caminul, stiloul, cerneala si pianul imi vor fi de ajuns. Semineul va arde continuu. Lumina-mi va fi alaturi atunci cand penita va scrie povesti. Pianul va stinge tacerea. Tu, din coltul odaii vei sta sa privesti. Este tabloul nostru, tablou al vietii in doi. Femeia care sta pe covor si scrie despre ce o inspira, lumina calda care imbraca, in alb, momentul, pianul bland care refuza sa taca. Caldura deplina. Lista de dorinte a ajuns la final. Ce vrei sa-ti mai aduca viata, cand fericirea este cat vezi cu ochii? Ce dorinte poti sa pretinzi, cand simti ca nu ai cerut nimic din tot ce ai, si cu toate astea ai exact ce iti trebuie? Sunt multe lucrurile pe care crezi ca le poti avea intr-o viata, insa sunt putine cele pe care reusesti sa le ai. Eu nu-mi doresc mult, dar vreau putinul la care visez. Vreau oameni fericiti pe strada mea. Vreau ca pasarile atunci cand pleaca in tarile calde, sa ia cu ele tot ce e rau in oameni. Vreau ca pe cosurile de gunoi sa scrie "griji" in loc de "plastic si hartie".    

Da-le Doamne chef, ca lopeti sunt!

Dupa ce ne invadasera protestatarii, a venit randul zapezii. Nu reuseam sa schimb canalul ca imediat mai aparea cate-o pancarda adresata presedintelui & co. Acum, un buton daca ating, am impresia ca zapada e si la mine in casa. Este iarna si... conform definitiei, iarna ninge. Cu ce ninge? Cu zapada. Ok, zapada ca zapada, dar cata? Pai...cat sa avem impresia ca este sfarsitul lumii. Aseara ma uitam la stiri, ma enerveaza cand am liber si ma uit la stiri, si de la prima secunda de emisie s-a vorbit despre zapada care a acoperit sate, la propriu. Nu contesc si nici nu sustin ca imaginile sunt trucate sau ca e rost de photoshop pe undeva. Nu. Insa erau grupuri de oameni care stateau cu mainile in buzunare pe acoperisurile caselor, in asteptarea de a fi filmati si de a dramatiza cat pot de mult situatia cu pricina. Cu mainile-alea doua cu care isi umpleau buzunarele, puteau foarte bine sa ia lopetile si sa incerce sa faca loc spre locuinte. Tot respectul pentru oamenii care au facut asta fara atata tam-tam. Acei oameni ar trebui afisati pe ecrane, nu cei care-L asteapta pe Dumnezeu, sa le dea zapada din fata casei. 

Atat de simplu

Cum iubesti tu? Greu de spus in cuvinte. Nu cunosc om care sa fie atat de atent la detalii. Nu obisnuiesti sa vezi lucrurile mari, ci pe cele minore. Felul in care dorm, eu si pozitiile mele bizare, cum gesticulez in timp ce vorbesc, cum ma stramb cand nu-mi convin lucruri, cum ma supar sau cum reusesc sa ma murdaresc atunci cand mananc. Nu m-am gandit o clipa sa incerc sa te uimesc cu ceva, oricum ar fi in zadar. Langa tine viata e foarte simpla, atat de simpla incat, ce mi se parea complicat pana acum, s-a intors pe dos. E mai simplu sa spui ce simti la momentul potrivit. E mai simplu sa nu cauti cearta din orice neintelegere. E mai simplu sa iti ceri scuze atunci cand gresesti. E mai simplu sa existe respect mai presus de orice sentiment. E mult mai simplu sa fii tu mereu, decat sa porti povara unor masti pe care le porti o data. E cel mai simplu sa faci lucruri pentru ca simti, si nu pentru ca trebuie. De fapt, tu esti simplu. Complicata sunt eu.